| + Mă dau tăcerii ce un zid ridică. | Maria Prochipiuc [12.Dec.05 13:17] |
| Am încercat azi să pătrund sensul versurilor tale, să mă-nfășor cu ele, am început și ceva din senin mi-a luat cuvintele și mi le-a așezat doar sub această formă de comentariu, iar clipa a prins zăbava unui verb ce încearcă zi de zi să fie altfel decît ieri și altfel decât mâine. Culcat pe brațul moale mă duce cu gândul la vremurile mai calde, când privirea șoimului stăbate dincolo de zare, de unde frică în privirea șoimului, de unde frica de zbor? De unde atâta pesimism? Privirea șoimului nu poate fi limitată… În ultima strofă încerci rotunjirea imaginii poetice ce se anunța deja din strofele anterioare, de fapt leagă șirul de enunțuri de un adevăr trăit. Nu mai este necesar să sesizez simetria perfectă compozițională a textului, deja sunt obișnuită, doar mesajul este altul, o sursă inepuizabilă, știu că mereu te voi găsi altfel… | |
| = Maria | Adrian Munteanu [13.Dec.05 11:33] |
| În privința pesimismului și a căderii zborului, trebuie să accepți că este posibil și devine chiar o marcă a timpurilor noastre, oricât am încerca să ne detașăm de context și să privim cu nădejde spre zare. E o marcă de care nu mă pot dezbăra, nu o pot modifica după voința existentă în teorie. Ea provine din experiențele și trările mele interioare. Ea adevărat că mă străduiesc, cât pot, să schimb registrele - dacă e posibil zilnic - pentru a mă dărui așa cum sunt și cu toate câte am adunat. Cu drag | |