| = cât ceasul nu mai arată minutele | Maria Prochipiuc [30.Oct.05 03:38] |
iubește-mă tu și uneori du-mă în munți ei sunt în verde înalt ca o toamnă fără sfârșit acolo îți voi prinde arămiu de glezne să te rostogolești peste inima mea și să nu mai cazi – acest verde înalt e poate cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla toamnei să treacă printr-o multitudine de culori dar păstrând esența de la care a pornit. Un poem de dragoste și totuși o dezintegrare a cuplului. Tu pășești pe o linie franta, aici e totul - o geometrie a cuplului care sfideaza regulile într-o amiaza cu seceta | |
| = Maria | Ela Victoria Luca [31.Oct.05 11:41] |
| Este un sens în lucruri, atunci când verdele înalt se face patina zilelor și apoi, nemaicrezând să fii ultima femeie care aduce apă, rămâi pe o linie frântă văzută de un ochi drept și un altul stâng. Mulțumesc pentru că ai văzut verdele înalt și geometria doiului. Ela | |