| = părere | Laurențiu Ion [31.Dec.08 15:56] |
| e aici un act de admirabilă creație, acela de descoperire pe sine. suntem obligați să deprindem noi simțuri, care să ne ajute să trecem prin noi suferințe. e o pornire prin care sufletul, ajungând păpușar, vrea să se deosebească de păpuși.în fața timpului, sufletul se strânge în mai multe cute adânci, precum pliurile unui burduf., ajungi să ignori îndoiala, s-o dai de pământ pentru a face un pas înainte. să nu te ferești de lemnul mâncat de apă, ea se poate transforma în sudoare. e o oboseală, așa ai senzația că sufletul se transformă într-o coală udă de hârtie. apa se elimină prin sudoare. deocamdată, presiunea nu apasă decât în zona fundației. cu plăcerea lecturii, | |
| = erată | Laurențiu Ion [31.Dec.08 15:59] |
| [...] unui burduf. și un an luminos, cu cât mai multe poezii la fel ca cea de față. să ne citim sănătoși! | |
| = Laur | Ela Victoria Luca [31.Dec.08 16:06] |
| sunt unele cetăti, ale oraselor, ale sufletelor, care te fac sa te asezi un timp in tine si sa alegi bob-cu-bob, picatura-cu-picatura, viata, sa fie aleasa. asta am invatat eu in ultimele zile, pe drumurile strabatute, pe sub stresini, pe langa ziduri: cum este sa fii ales. multumesc frumos, ela | |
| = francisquaine | noemi kronstadt [31.Dec.08 16:07] |
| inger al meu, blandule inger, da-mi sange si apa sa beau, sa te sanger, fa-mi talpile drumului sa sangere, ingere, ingere, fa-te om si fa-ma sa sanger, inger al meu, prea blandule inger... iesind dintre ziduri, cand noaptea cade ziua, dar nu de gheata crinul, ci de sanger | |
| = angelique | Ela Victoria Luca [31.Dec.08 16:12] |
| să nu mi te închizi vreodat în turnuri, să nu mi te zidesti, nici măcar în carnea cea albă, ca o zăpadă abia născută, să te miri, mereu să te miri când traversezi podete si oameni, n o e m i (a) on n`oublie jamais les cloches, ma cherie ela | |
| = un cavou prea înalt pentru acest an. | Ecaterina Bargan [31.Dec.08 17:39] |
| o parte din tine a ramas pe carari pietruite sub iarnă, pe zidul în care au poposit mai mulți oameni, o parte din istoria lui a rămas în tine. un mers obositor de-a lungul stazilor mai mult sau mai putin straine. acolo unde te-ai oprit între realități revelatoare. ți-ai desprins înstrănarea de firesc pășind fără zgomot, dar cert înainte, cu gîndul la casă. casa, un ghem de căldură ce te așteaptă și atunci cînd doar gîndul îți poate evada... un loc în care intri doar după ce îți ștergi prudent încălțămintea. ceea ce-ți adăpostește copilăria devine sfînt, mai ales după amprenta depărtării. să ai un an călduros și liniștit lîngă cei dragi... | |
| = ultimul zid | Ioan-Mircea Popovici [31.Dec.08 19:51] |
| as zice ca peste trupul lui "i" ai asezat inima. punctul care zideste fereastra. in tot poemul e cantec din trup de violoncel. aceste trei versuri sunt miezul (asa se vede de pe tarm): inima crește încet, încet, atârnă tot mai greu, o duci cu tine, o așezi pe ultimul zid, în locul unde a fost cândva o fereastră. | |
| = lăsați rechinii să vină la mine | Alberto M. Popesco [01.Jan.09 18:57] |
| apropiere prin resemnare. inimi bătute în gard și poduri care nu duc spre niciun mal. cam așa aș putea sintetiza sentimentul de tristețe din text. amical | |
| = Same old story, adica grafomanie la max. | Catalin Popescu [02.Jan.09 13:00] |
| Un text care foloseste maniera de a scrie a anilor 70, si asta n-ar fi un lucru rau daca textul i-ar apartine unui adevarat poet. cavoul prea inalt, in care incape inima..si restul imaginilor sunt jenante , imi pare rau. | |
| = mulțumesc | Ela Victoria Luca [03.Jan.09 14:42] |
| ecaterina, istoriile drumurilor, locurilor, oamenilor rămân în noi, așa cum și noi rămânem în ceilalți; ioan, cele de pe țărm văzute sunt abia deschiderile spre un tymp fără țărm; alberto, las rechinii să vină, poftă mare să aibe la această crăpelniță literară; "cătălin popescu" - "dacă dragoste nu se face cu de-a sila, ei bine, literatură tocmai cu de-a sila se face. sila ca instrument de precizie" - apăi, ignoră-i pă grafomanii ăștia insignifianți, citește maică numa' marii poeți, măcar colo sila, lehamitea nu-s jenante. ela | |
| = Pai cam asa se scrie poezia. Se moare mai intai... | diana barabas [04.Jan.09 11:24] |
| Scrii: inima crește încet, încet, atârnă tot mai greu, o duci cu tine, o așezi pe ultimul zid, în locul unde a fost cândva o fereastră. chemi oamenii, grija asta a ta e o apă dulce, nu te mai temi să le dai să bea până la capăt. Ca si cand o lume intreaga s-a sfarsit deja in aceasta inima si de acolo incolo ea creste (atarna tot mai greu). Toata acea lume defuncta hraneste inima care nu iti mai apartine, e un dar (un sacrificiu). Ai ajuns la miere zic eu, tu zici la apa dulce, sa spunem la poezie. Pai cam asa se scrie poezia. Se moare mai intai... | |
| = asa | Stefan Doru Dancus [04.Jan.09 14:11] |
| Stare de gratie la sfarsit de an. Asa m-am simtit si eu, numai ca nu am scris. Uite ca nu suntem singuri in durerile noastre. | |
| = o trăire intensă, nefardată, umană... | Tudor Negoescu [04.Jan.09 15:05] |
| găsesc în versurile de față o trăire intensă, nefardată, umană... iată cum spleen-ul existențial, oboseala, pot disturba traseul bine conturat al unei poete cerebrale. ps. îmi pare rău pentru incidentul cu pricina, dar nu trebuia să-i acorzi o importanță atît de mare și să cedezi atît de ușor... e o părere personală. | |
| = multumesc | Ela Victoria Luca [04.Jan.09 15:14] |
| diana, multumesc, pe cata viata, pe atata moarte ni se asterne in inima, orice crestere le implica pe ambele, totodata; doru, apai sa scrii maica, sa scrii, mai ales atunci cand ai senzatia ca nu poti scrie, mai ales atunci; domnule negoescu, sterse fie toate artificialele, si în viată, si în poezie; despre incidente: uneori alegem calea de mijloc, cea dintre inimă si minte, o mică intelepciune, asa m-or învătat cei bătrâni si buni. multumesc frumos, ela | |
| = *** | Marina Nicolaev [09.Jan.09 00:30] |
| Un final menit să adune lucrurile, gesturile de prisos, cavourile înalte ale iernii (memoria descifrează siluete urbane ziduri amorfe, anoste, de fiecare dată culpabile): "inima crește încet, încet, atârnă tot mai greu,/o duci cu tine, o așezi pe ultimul zid,/în locul unde a fost cândva o fereastră." Un peregrin al nostalgiei prin noaptea când trupul tău acum curat,/ neatins pe de-a-ntregul/de lume, primește haina de piatră" la nesfârșit... Ultimă, ireversibilă trecere prin elegie. | |
| = Marina | Ela Victoria Luca [10.Jan.09 09:39] |
| mulțumesc ptr cum alegi din câteva versuri, cu ochiul deschis, iernile înalte ale sufletului, uneori scrisul este/devine haină de piatră. ela | |
| = Multumiri... | Turay Oana [16.Jan.09 10:53] |
| ...m-am regasit in poezia ta, desi eu n-as fi reusit sa o scriu asa. Demult... mi-a murit inima si abia apoi am putut scrie ce simteam, desi eram deja pierduta in abisul suferintei si incercam din rasputeri sa ma reinventez. Frumos... succes! | |