În literatura europeanã nu existã discontinuitate, salturi, revoluþii. De la Ovidiu la trubaduri, de la poezia medievalã la Dante ºi Petrarca, de la "Princesse de Cleves" la Stendhal ºi Proust- fluviul inspiraþiei literare rãmâne acelaºi: femeia ºi drama sufletului uman provocatã de femeie. Ovidiu, ca ºi Proust, s-au ridicat la contemplaþia lumii prin femeie,
prin dragoste, prin gelozie. Bãtrânul Homer e dominat ºi el, în mare mãsurã, de acelaºi "demon teoretic". Drama, istoria, mântuirea se petrec în jurul unei femei; fie ea Elena a Troiei, Nausicaa sau Penelope. Fireºte cã alta e "femeia" crescutã sub semnul Athenei- ºi alta cea dezlãnþuitã în orgiile lui Dionysos. Dar funcþia centralã "dramaticã" a femeii rãmâne aceeaºi în aproape toatã literatura europeanã.
Uneori, continuiitatea tipului literar feminin este uluitoare: Ovidiu, trubadurii, Petrarca, Dante. Alteori, femeia este numai agentul dramei: Cervantes, Shakespeare, Calderon, Goethe.
Începând cu romanticii, Europa cade din nou într-o fervoare "ovidianã"; cazuistica eroticã, gelozia, drama- pânã la literatura detestabilã, afrodisiacã, a autorilor contemporani de mâna a treia. Toþi, dar absolut toþi, cred cã sufletul uman cunoaºte stãrile extreme(damnare, mântuire) prin femeie.
Nu apare atunci excepþionalã apariþia lui Dostoievski, ruperea lui titanicã de aceastã tradiþie europeanã, curajul lui de a crea oameni care suferã, sperã, se prãbuºesc sau se mântuiesc "fãrã" femeie? Sânt mai puþine femei în opera lui Dostoievski decât în opera oricãrui mare autor european. ªi marii eroi dostoievskieni existã ºi trãiesc dramatic prin propriul lor destin, "autonomi". Aceastã autonomie a omului, aceastã luptã a lui cu destinul, Europa a întrevãzut-o doar o singurã datã: în anumite tragedii ale lui Shakespeare. În Dostoievski, însã, omul ajunge pentru întâia oarã victima propriului sãu destin, fãrã drama dragostei, fãrã agentul de suferinþã ºi de beatitudine care a fost întotdeauna, în literatura europeanã, femeia. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, Dostoievski poate fi considerat ca fãcând parte din literatura extralaicã, din literatura "asceticã" europeanã. Personajele lui: oameni care suferã direct, nemijlocit; care cunosc neantul sau abisurile existenþei prin simpla lor trãire, nu prin dragoste, prin trãirea împreunã. Dacã dragostea a provocat, în literatura europeanã, atâtea dezastre ºi atâtea cruzimi- lucrul se explicã prin maxima lui Goethe: orice om este pentru femeia cu care trãieºte alãturi un demon. Drama ºi suferinþa se nãºteau din incapacitatea omului de a suporta o dragoste absolutã; din demonia creatã prin prezenþa laolaltã a "doi oameni". Femeia ºi dragostea jucau aici rolul de catalizator al eternei drame ummane. Dostoievski are curajul sã rezolve problema plecând de la datele ei iniþiale: omul singur, faþã în faþã cu destinul, cu neantul.