Suprema verificare pentru oameni- deci ºi pentru naþiuni- este capacitatea de contemplare în suferinþã. În privinþa aceasta, asiaticii- în special indienii ºi chinezii- ne sânt incontestabil superiori. Oamenii aceºtia acordã o atare importanþã contemplaþiei, încât nici cea mai cumplitã mizerie fizicã sau moralã nu-i striveºte, nu-i întoarce în animalitate. Incapabili într-adevãr de contemplaþie în suferinþã sânt ruºii, cel puþin ruºii din literaturã. Personajele ruseºti se refugiazã întotdeauna- când sunt ameninþate de mizeria fizicã sau moralã- în beþie, în umilinþã, în bestialitate. "Rãul" este pentru ei o forþã atât de mare, încât, atunci când nu i se închinã, nu cuteazã nici mãcar sã-l priveascã în faþã. Mizeria, de orice ordin, suprimã la ruºi orice posibilitate de contemplaþie. Se refugiazã atunci în bestialitate, în inconºtienþã sau în erezie; în nici un caz nu pot rezista suferinþei, nu o pot depãºi prin contemplaþie.
Existã în folclorul ºi în obiceiurile româneºti rurale o sumã de amãnunte care ne îndrituiesc sã credem cã noi sântem, sau am fost, unul din puþinele neamuri europene care am experimentat contemplaþia în suferinþã. Nu este vorba numai de o rezistenþã pasivã în faþa suferinþei;
de o acceptare a durerii ºi a calamitãþilor. Se pot remarca ºi atitudini cu adevãrat contemplative; adicã o perfectã liniºte interioarã, semn al depãºirii criteriilor individuale. Aºa e, bunãoarã, moartea ciobanului din Mioriþa, care nu numai cã nu încearcã sã scape de moarte, sã evite suferinþa, dar e cu desãvârºire "împãcat", senin.
Nimic nu dovedeºte mai precis lipsa de stil ºi de substanþã a mahalagiului român(adicã a imensei majoritãþi a românilor de la oraºe) decât spaima lui de suferinþã, incapacitatea lui de contemplare în durere. Mahalagiul(burghezul, intelectualul etc.) îºi îneacã durerea în vin; dupã o dragoste nefericitã, se îmbatã ºi se duce la dame. Nu ucide, ca tovarãºii sãi ruºi. Dar face un fel de filozofie reconfortantã, în care zeflemeaua balcanicã se amestecã cu scepticismul vulgar occidental. "Las` cã trece!" "Toate(femeile) sânt la fel!"
Dupã cum, în faþa morþii, dupã ce marea mirare a trecut ºi ritualurile sânt pe sfârºite- mahalagiul cautã o formulã prin care sã rezolve ºi durerea , ºi neînþelegerea lui, ºi care sã evite totuºi contemplaþia... "Aºa e viaþa, ca oul!"
exclamã el, începând sã se resemneze, alungând ºi durerea, ºi ignoranþa, ºi spaima.
Dacã s-ar bãnui mãcar ce profunde, ce "contemplative" sânt tainele acestea- a morþii, a dragostei- în comunitãþile rurale româneºti.