făcuserăm focul în soba veche de pământ, să încălzim streașina casei. venise frigul, încă din ziua aceea, în care am anunțat că ne vom muta în oraș. casa torcea ca o pisică, uneori o auzeam în somn, am înțeles că era declarația ei de dragoste, îmbrățișa coșul prin care ne părăseau, una câte una, amintirile din copilărie, se risipeau odată cu fumul toamnei, în alt timp...

acum casa își deschisese, parcă, inima, să privim în interiorul ei ca într-o oglindă care reținea în seifuri de argint semnul trecerii vremii, o oglindă din care picura în lacrimi mici trecutul și se pierdea, odată ce îmbătrâneam, în râul de dincolo de memorie.

am fost atât de fericiți în casa aceasta. mama ne veghea somnul, cântecul ei îngrădea marginile pădurii, noaptea se înfiripau urletele lupilor și mama ieșea în cămașă de noapte afară, se revărsa ca un fuior de apă și se deșira în întuneric. mama zâmbea în timp ce haita se stercura pe sub vranița porții, peste uluci zbura dimineața. au fost lupii, mamă? nu, a fost doar îngerul pădurii, s-a odihnit sub stâlpul de la temelia casei. găsise o frântură din umbra tatei pe ochelarii cu lentilele umezite. ni se părea că tata venea în ogradă și în nopțile cu lună stătea tot mai des de vorbă cu Dumnezeu, aduna nucile de sub nucul vecinului, câteva cădeau în ograda noastră. tata i-a spus, cândva, vecinului ion să nu schilodească coroana nucului, deoarece cerul deasupra gardului nu ne aparținea. de atunci vecinul ne-a lăsat să adunăm cele câteva sânuri de nuci ce cădeau toamna lângă gardul nostru.

aseară am aprins pentru prima dată focul în toamna asta. se încălzea copilăria sub streașină, am auzit toată noaptea vântul plângând ca un copil, se risipea prin zilele noastre vechi și răscolea frunzele.

mama îl certa căutând în sacul cu pene, umplea pernele vechi. cu fiecare anotimp.