"Noi am vrut să fim singuri, de aia ne-am inventat iubiri imposibile..." Personajul poeziei mele avea aceiași ochi, dintotdeauna, doar că mult-mult mai calzi. Și mai plini de liniște. Cred că aceeași liniște, blajină, vedea și el în ochii mei, dincolo de care, în mine, amețea dansând o copilărie. În arome de brad și lavanda. Iar după geam, nu departe, chiar în frigul din mijlocul străzii, trecătorii puteau savura un tradițional vin fiert. Cu scorțișoară. "Vrei?" "Nu știu..." Încă puțin și se făceau 10 ani, de când... "Crăciun fericit!"



crăciun fericit*

îl ascultam nu mai știu ploua color din vitralii
și nu eram acolo pentru mult adevăr
nici pentru unul posibil
nici pentru ploaia aceea savuroasă cu fulgi albi nu eram
și numai părea că permit întâmplării să mă pască în voie
ca pe o iarbă indiană

îmi spuneam că mă prind nu mă prind
fiece cuvânt își are soarele și umbrele sale prelungite
precum fiece pom de crăciun e un vals
un debut în miracol

într-adevăr ploua cumva destul de romantic
nici nu știam cum să îi mulțumesc pentru ploaia aceea
așa cu haina descheiată părea un poem
un poem
sub acorduri de johann strauss

mirosea demențial
ca o pădure întreagă de brazi și scorțișoară

îi strângeam brațul cu sfială
în jurul nostru se perindau perechi de dansatori
pur și simplu perechi
pur și simplu dansatori
înscriși în liste cu număr la piept și pe spate

* "narcotango" (ed. Vinea, 2013)