stăpânul fricilor mele sunt, mi-am spus într-o zi și mi le-am înnodat
cu lanțuri groase, cu funii și cu ce-am mai găsit
de glezne, gât, de mâini și degete; mi le-am făcut
podoabe: brățări, inele și coliere ce le târam după mine cu greu.
au încercat să mă desprindă, se rostogoleau
violent și sonor ca tunetele în miezul furtunii
și mă smuceau pe rând sau simultan
în toate direcțiile ca să mă ducă pe margini; întâi
mi-au smuls un picior apoi două degete
de la mâna dreaptă; au tras și de gât,
au luat-o la goană lăsând în urmă nori de praf și de nimic.
când s-au îndepărtat am rămas bolovan
în mijlocul drumului, cumplit de străin de orice și singur, oamenii
m-au ocolit sau au călcat pe mine dar îmi era mai bine așa
decât ridicat, strâns în brațe și împins apoi la o parte.
stăpânul fricilor mele sunt, mi-am spus din nou când le-am văzut întorcându-se
după un timp, să le hrănesc.
le-am mângâiat pe cap, mi le-am lipit înapoi
și în această simbioză perfectă
ne-am continuat calea