iubito, nu mai vine nimeni pe strada asta
nici măcar pașii n-au chef de mers,
au rămas lipiți de asfalt ca guma veche
sub un pantof de sâmbătă seara.

mă uit la tine, la mine, la tot –
două pahare cu jumătate de suflet în ele,
beam tristețea la dozator,
cu gust de fum, cu miros de plecare.

ai zis că iubirea e o glumă proastă
spusă de un bețiv care n-a mai găsit
drumul spre acasă.
și te-am crezut.
că și eu, sincer, nu mai știu
unde e acasă.

plouă.
norii tăi, norii mei —
se bat între ei ca niște câini flămânzi
peste o bucățică de cer.
și tot ce cade e o spălătură
de suflet obosit.

ne-am jurat că nu o să ne pierdem,
dar uite-ne, doi nebuni
care se caută pe google maps-ul amintirilor,
în timp ce viața dă skip la tot.

mi-e dor de tine în mod ordinar,
vulgar, fizic, murdar.
mi-e dor de tine cum ți-e sete
după o noapte lungă și fără rost.

și totuși,
undeva, între un „lasă” și un „hai”,
într-un colț de memorie care refuză să moară,
izvorul ăla de sens își mai dă din când în când
restart.

și atunci scriu.
prost, tăios, fără rimă, fără speranță.
scriu ca să te țin în viață
încă o bere, încă o pagină,
încă o minciună frumoasă.

hai,
mai toarnă un pic.
să ne bem tăcerile cu gheață
până ne trece dragostea.