am sosit de curând
pe meleagurile unde nu ninge niciodată
ne-am înfipt rădăcini uriașe
de câte ori încercăm să ne desprindem
cădem sub pământ
printre tuneluri zidite prin palme
nu ni s-au scurs toate gândurile
despre cum e posibil să te arunci în bucăți
sau numai o parte să rămână aici
fără ramuri
doar cu numele.

știi că am amețit
de câte ori visam de peste poduri
orașele dezgolite de suflete-pereche
să ridice mâna cine crede că acasă înseamnă
pretutindeni de unde ai puterea s-o iei de la capăt
sau de unde ți-ai lăsat un spațiu liber
pentru câteva puncte puncte aruncate parcă aiurea
deasupra unor trotuare albe din foi de dictando
orizontal să ne plimbăm în jurul lumii
așa cum numai noi știm să ne-o imaginăm
pierzându-ne în mulțimi de limbi amestecate
peste culoare incolore
de unde niciodată n-am mai ieșit aceiași
mereu ca într-un obsedant și veșnic început.

hai să ne inventăm acasă
aici
sau acolo unde putem să urlăm cu disperare despre noi
oriunde vom simți că merită să plângi
chiar și pentru o singură clipă de fericire.