Din nou ne chemã iarna la sobã, sã vorbim.
Ciori au bãtut vãzduhul ca niºte cuie ºi-mi
place-n urechi tãcerea cum scârþâie...Pesemne,
iar au pornit, în uliþi, cãruþele cu lemne.
Amurg. De-ar bate-n uºã deodatã cineva,
desigur cã i-aº spune: intrã! ªi ai intra.
Tãcerea-n noi ºi-n seara cãzutã-ntre covoare,
ar fierbe ca un cântec cãlduþ, de samovare.
N-ai întreba nimica ºi-ai aºtepta rãspuns.
Þi-aº spune: o luminãdin mine s-a ascuns.
Vrei sã þi-i pun la sobã pantofii de mãtasã
Þi-aº spune: ai picioare ca iepuri mici de casã;
ºi vorbele-ar rãmâne limpezi ºi grele-n noi,
ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
ªi mi-ar fi poate fricã sã nu ghicesc ce-nseamnã
fãptura ta, împinsã aicea dintr-o toamnã,
cu capu-n mâni visatã, deºtept, de-atâtea ori!...
Am bãnuit cã-i iarnã afarã dupã ciori,
ºi-aº fi voit sã-l dãrui cuiva, ca sã-l ascunzã,
sufletul, cât o umbrã crescutã sub o frunzã.

1922