Se făcea că plouă cenușă ca într-un crematoriu nemțesc,
ceața sugruma lanul de porumb,
lanul de porumb, fuga mea.

La fiecare pas îmi cădea câte un deget, câte un ochi, câte o buză,
m-am trântit până la gât în mlaștină mov,
peste deal treceau trenuri și fulgere,
peste deal nu trecea nimeni.

Prin oase, omizile înfloreau frica,
nu voiam,
nu voiam să mă gândesc,
nu voiam să mă gândesc la noi.

Număram pe degete de câte ori am spus iubesc,
nu mai aveam degete,
cu ultima unghie am aprins foc,
cu ultimul ochi arzând m-am uitat departe, departe
în mine,
nici un fir de iarbă nu s-a mișcat
și am știut că sunt singur.

Aproape dimineața,
norii încă se goleau de plumb cum se golesc oamenii unii pe alții,
apoi se despărțeau împărțind o pasăre.

Și de peste deal au început să vină oameni în uniforme,
lanternele săpau tunel prin mine,
la capătul său, un mort despachetat.

Câinii își ascuțeau colții, mârâiau și adulmecau pământul
de parcă îmi căutau sufletul.