genunchii au prins gustul pietrei
azi merg cu mai multă luare aminte ca ieri
și număr, număr, ce număr? ...uitări
mă ajung din urmă gloanțele care
nu au nimerit bunici in războaie
sulițe rătăcite, adâncele junghiuri
părute iubiri mă pândesc pe la colțuri
să-mi râdă mormântul prospăt și gol
părinți din înmaronite petice de hârtie
încearcă un zâmbet care începe
să aibă alt înțeles
virgule prea sus dau casei ocol
oglindită în cana cu apă ca o fântână
fața mea seamănă cu o cumpănă
împuținată de amorțire și anotimpuri

o tuse mută și atât de lăuntrică
de parcă ar renega o amintire
îmi mișcă pleoapa mirării, scurt, semn că
în candelă nu mai e untdelemn
în găvane sarea-i pe sponci
iar lucrurile sunt mâinilor nesupuse
orice cuvânt trece razant mai departe
și intraductibil ca la prunci

pentru mine moartea sunt eu
iar bătrâna aceea temută face doar
munca de rutină
să curețe oasele de pretenții
și de reumatice urme care încă mai dor
iată nodul, alchimie, misticul, taină:
inversarea din talpă în segmentul de drum când
toți cerem momentului: nu acum... nu acum
nu încă, Doamne, ce atâta zor!...

genunchii au prins gustul văzduhului
din ce în ce doar ochii sunt pietre sau dâră grea –
nu-i pretind să aștepte fiindcă ar aștepta
și apoi o să tot număr, număr, ce-o să număr!
uitări