Mă tot gândeam odinioară: ce-ar fi, în umbra unui schit,
să îmi alin a mea povară, și-apoi, pe cei ce au stuchit
asupra vieții mele - pradă unor greșeli fără de leac -
să-i iert și să mă rog de Domnul să le mai dea încă un veac
de fericire, viață lină, mai bune gânduri și senin,
să fie mai deschiși la minte, eliberați de greu venin.

Dar scris a fost să rămân veșnic în umbra unei dulci femei,
să îi adulmec pasul tainic, și-apoi, învins, să am temei
de-a regreta, trist, risipirea acelor vise ce mai ieri
au însemnat atâta farmec. Tu, lume, dacă ai să-mi ceri
să uit povara-ntunecoasă ce m-a purtat printre iubiri,
îți spun deschis: ești prea gentilă și liberă ca să te miri!

Îi iert pe toți, cer îndurare că prea m-am risipit în van,
că am purtat, fără-ncetare, al vieții aspru bolovan.
Cred c-adevărul soarbe clipa și o transformă-n absolut;
atunci când o trăiesc aievea, simt că, oricât m-ar fi umplut
de îndoială și tristețe, există sens și nu-i târziu
să îmi alin a mea povară, cât dorul de ce-i sfânt e viu.