M-așteaptă iarna bătrânilor, scârțâie poarta
la umbra fântânilor,
îngheață ochiul de apă al lunilor
și pietrele tac, laolaltă cu focul.
Când vine marea zăpadă,
se-ascunde în mine, se duce
și arta
de-a spune povești lângă vreascuri, mă leagă
de limbă, de capul cu gânduri grămadă,
de tocul cântând,
de inima iute și bleagă,
de jar și răscruce.

Uluce
se lasă mușcate de putred,
pe rând
vin câinii cu botul prin gard și mă latră,
sunt patruped laolaltă și cred
că voi muri încet, până când
va rămâne din casa plângând
măcar ultima piatră.

Pre ultima piatră
stau și aștept să m-aștepte
oricine e mai
împăcat cu pumnalul
înfipt între porțile drepte,
cu umerii strânși și cu sângele scurs de pe o mie una de trepte,
în Graalul
vremilor noi de paiață lângă paiață.

În piață
este târziu iar pescarii își întind gâtul ca știucile
la plecarea peștelui mic,
taraba e goală și ninge,
eu cresc
și mă-ntreb pe unde-s ulucile,
pe unde-s focurile dinăuntru, ce zic
fântânile
și luna unde mă-mpinge,
dau Esc
și mă vând
pe nimic o dată cu arta.

M-așteaptă iarna
bătrânilor,
scârțâie poarta.