Aștept de-acum să-mi crească iarba-n oase,
să-mi crească-n barbă sacul de pământ
în mângâieri de flori tuberculoase
și ghiocei la tâmplele de vânt.

Să-mi urle mieii-n sângele de mire
cu lâna lor de aur și de ploi,
aștept ieșirea melcilor din fire
și-a arcelor din limba-mi de noroi,

o nouă zare-a zânelor să-mi cadă
pe ochii mei mijiți în bastonaș,
să-mi spele cristalinul de zăpadă
în luciul vioriu de toporaș.

Să-mi zboare ca suflate-n păpădie
gândirile de giulgiu înghețat
și verdele de înger să-mi învie
surâsul blând de leș neatârnat,

Să-mi sufle cald o pată dinspre soare
poemele cu versul ne-nceput
și-n șirurile albe de cocoare
să mă revăd zburând spre absolut.

Să sar în câmp ca greierii pe coasă,
la nesfârșitul drum de lângă drum,
din cântec buburuzele să-mi iasă
pe umeri ca și vulturii de fum.

Că-i doar un fum în urmă și în față,
mi-aud și ursitoarele-așteptând,
aștept de-o viață încă-o altă viață.
Aștept, aștept, aștept… Dar până când?