Ce bine că nu-mi mai răspundeți,
Ce fericire că îmi spuneți că trebuie să plec dar, totuși, nu mă dați afară
O fericire că mi se întâmplă toate astea, în mirosul curat al toamnei
Pot distinge mai bine duhorile

gustul muced,
toate acele lucruri pe care le-am trăit
se zbat ingenuu în mine disperările apatrizilor,
regretele falselor victime,
gesturile sticloase ale psihopaților
care își închid ochii noaptea dintr-un simplu reflex
Nu, strigă eugen ionesco dintr-o biată paragină, în care negația nu are valoare
Da, strigă raskolnikov cu țepii săi violeți, de om care a mers până la capăt
în moarte și în viață
Ai curaj să pătrunzi toate astea, ai curaj să vezi dincolo de geamuri,
de cărțile, de străzile împănate cu steluțe de plastic peste care cad grei, enormi,
adevărați,
viitorii fulgi de zăpadă
Nu știm, strigă toate femeile ofilite, care-și mută pantofii lor roșii
la colț de stradă
în loc să-și împodobească cu vârful lor tăios,
cerceii, dormitoarele, viața.