sunt omul care nu crede
care nu credea să învețe a muri vreodată
mi-am luat lucrurile, caietele, paginile lipite
cu scotch
periuța de dinți și tableta.

scrisorile le-am primit din mâinile tale
în fața vecinilor
ai rupt două bețe de chibrit
unul mic și altul foarte mic
astfel încât să mă ajungă destinul

am tras cearșaful de pe mobilă
ziarele din geam
am aprins focul să uit că
e duminică seara și nu am nimic dulce
în casă un morman de frunze
pe covor
dacă ți-ai fi șters pantofii de gânduri le-aș fi făcut poezie
iubirea ți-aș fi transformat-o în sunetul mării
să dormi cu imaginea unei scoici prinse de gât
cu senzația de perfecțiune sub pernă
zâmbind la gândul că nu vei fugi
de orice îți va cere moartea în schimb

uram să mă prindă noaptea pe străzi
durerea
în metru antic