Discreție, dar nu defensivă.
Înaintezi cu pas uniform,
fără pretenția de-a intra în cadența anotimpului.
Până la cădere, frunzele se-ntorc și ele în sine,
rezistența e doar o chestiune de speranță-n durată;
dorul, o deschidere spre noi orizonturi.
Te ajung din urmă alte vieți, cu răsuflarea tăiată,
le privești ca dintr-un film vechi -
ce să vezi pentru un timp fără memorie,
unde visele sunt puse la punct,
să nu se estompeze culoarea dorinței?
Treci mai departe,
și aproapele e și el tot mai departe,
se-nchide în orizont,
până se confundă cu punctul de fugă.
În discreția aceasta, poți fi liniștit,
nu se termină lumea cu tine,
doar, încrezătoare, o alta stă să înceapă.