Eu sânt ca un sãlbatec, prãpãstios castel,
Din care cavalerul e dus în cruciadã.
Se nãruie clãdirea ºi stâlpii stau sã cadã.
ªi-au prins ruginã roibã lãcãþile de-oþel.

Ah, surlele sonore din zilele de pradã!

S-a ros desenul sombru pe vechi tapiþerii,
ªi-au devenit postume chitarele truvere.
Prin bolþi, ruina-ºi cântã fatalul "miserere".
ªi nu mai ies la geamuri virginele zglobii.

Ah, nopþile nebune de patimi ºi plãcere!...

Departe, ceru-i roºu ca sângele de brav.
Departe-s oºti în zale ºi lupte-nsângerate...
Târziu, o gheunoaie a prins grãbit a bate;
ªi-i miros de carnagiu ºi plângere de sclav.

Ah, clopotele pãcii în inimi picurate!...

Cohorþi de foi danseazã prin goluri de cavou;
Fotolurile-aºteaptã ºi sapã-n ziduri carii,
În lunga aºteptare sânt înþelesuri varii,
ªi liniºtea se umple de nãlucit ecou.

Ah, oºtile sosite cu flamuri la fruntarii!