în copilărie eram bolnăvicios
dar îmi plăcea să mă joc până la epuizare

plecam de acasă spre locul de întâlnire
cu un sentiment de vinovăție ca o coajă
spartă de pasul și respirația grăbite

de obicei întârziam și echipele erau deja făcute
mă frământam pe margine până când într-un târziu
mă chema cineva, atunci nu-mi puteam reține
un zâmbet stânjenitor de larg

alergam cel mai mult dintre toți
clăteam tricoul în câteva ape
deși foarte rar se întâmpla să primesc o pasă
și când totuși o primeam nu mai vedeam nimic în jur

driblam în forme poetice umbrele
ce se înmulțeau pe lângă mine până când mingea
mă părăsea ca un cuvânt rostit în somn

adesea chiar în fața porții nu mai găseam motivație
să lovesc balonul deși de câteva ori
am renunțat să mai caut una și el a zburat la păianjen
dar șmecheria asta nu-mi ieșea decât în rarele clipe
în care îmi aminteam să privesc cerul
prin verdele copacilor

când mă întorceam era deja noapte
iar eu, iarăși leoarcă, cu febră și dureri în tot trupul
vulnerabil și singur

mă încurajam că dacă scap și de data asta cu viață
n-o să mă mai joc
niciodată