Toamnã târzie
la noi la Lipcani,
rece ca sfecla de zahãr.
Mã trezesc dimineaþa
cu toate lãicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Mã temeam sã nu-þi fie frig“,
zice mama.
Vin rudele sã mã vadã,
vorbesc în ºoaptã afarã
ca la priveghi,
sã nu-mi tulbure somnul
ºi þistuiesc pe cei mici
sã fie cuminþi.
Mã aplec sã le sãrut mâna,
ele ºi-o smulg îndãrãt:
„Nu trebuie...“
ruºinându-se de pãmântul
de sub unghii ºi din
crãpãturile palmelor.
O, neamule, tu,
adunat grãmãjoarã,
ai putea sã încapi
într-o singurã icoanã.