agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Advertising Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poetry Personals Prose Screenplay Essay Press Article Communities Contest Special Literary Technique

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texts by the same author




Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1680 .



,,O zi în România Perfectă" la final - autorii și textele evidențiate, păreri personale și ofer loc de concluzii
press [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ximborg ]

2017-04-24  | [This text should be read in romana]    | 



Și s-a mai încheiat un concurs. ,,O zi în România Perfectă”, concursul de eseuri pentru profesori și elevi (clasele V-XIII), organizat de Asociația 1387 Călan și Liceul Tehnologic Ovid Densușianu din aceeași localitate, și-a anunțat câștigătorii. Ce a însemnat acest concurs? În cifre, 134 de participanți de la 43 de instituții de învățământ din 18 județe ale României. 34 de jurați puși la treabă. Poate unul din cele mai originale jurii, ca număr de persoane și diversitate profesională, socială, culturală etc. Multă muncă, tact și totodată determinare, încăpățânare din partea organizatorilor – felicitările, sau orice alt gen de recunoaștere, merg spre Claudiu Băileșteanu, the wizzard, omul care a pus țara la cale, la propriu, care a născocit acest proiect, a crezut în el mai mult decât oricine . În realitate, acest concurs a fost un efort (care poate părea sisific, utopic la prima judecare) de a mișca lucrurile, de a scoate suflete din inerție, de a le forța în a da glas trăirilor de zi cu zi, speranțelor, viselor, a le striga sau măcar șopti, dar și a căuta, a propune soluții pentru România, atât de iubită, atât de hulită. Am fost membru în juriu și prins în organizare, într-o anumită măsură. O experiență folositoare, și solicitantă, provocatoare. Pe ansamblu a fost un câștig, pe care vă las să îl judecați postând eseurile câștigătoare. Plus unul, al unui suflet de 14 ani, care m-a ,,prins”, acel copil are ceva deosebit, modul în care asociază și folosește termenii, cuvintele, mi se pare că arată temeritate și nevoie de explorare, inovare semantică, lingvistică – Raluca Medeleanu se numește fătuca. După cum spuneam, vă voi lăsa dumneavoastră, celor care veți avea răbdare, timpul și dispoziția necesară pentru citire, toată libertatea de a judeca câștigul adus de acest concurs. Locul pentru concluzii. Materialele sunt brute, needitate. Partea mai puțină plăcută a fost cea în care a trebuit să depunctăm, practic să descalificăm, lucrări care au fost create covârșitor prin copy/paste. 9 lucrări de toate. Nu am făcut mare tam-tam, organizatorii au informat profesorii coordonatori cu link-urile doveditoare spre sursele de inspirație. A fost totodată și un prilej de amuzament amar, pe lângă așteptatele incursiuni pe care elevii le-au făcut în blogurile de atitudine civică, de turism, de referate sau concursuri cu temă oarecum asemănătoare, am avut surpriza de a găsi surse mai puțin obișnuite, cum ar fi Prince Ea (un rapper, poet) sau Vladimir Puștan, un predicator!! Cum spuneam, nu au fost multe cazuri, 9 la număr. O primă ediție de bun augur pentru următoarea, cam așa aș rezuma, lucid și obiectiv, atât cât pot. Și acum vă las pradă cititului.

Premiul revistei ,,Lada de zestre”

Andreea Pălăcean, 17 ani, Colegiul Național Unirea , Târgu Mureș, jud. Mureș

Evadare

30 decembrie 1984. Era trecut demult de ora de culcare. O stare de neliniște mă cuprinse și mă foiam în așternuturile subțiri ale patului și încercam în zadar să-mi găsesc o poziție comodă și să adorm. Prin crăpăturile fine din zidurile camerei intra un curent de aer rece iernatic, care îți îngheța sângele în vene. Mi-am ridicat capul de pe pernă și am privit în jur, ținând încă sub pătură partea de jos a corpului nemișcată, pentru a mă încălzi. Cămăruța sărăcăcioasă era luminată doar de razele trimise de un felinar din stradă, care se strecurau prin jaluzelele trase ale geamurilor. Încăperea semăna cu salonul unui spital, paturile fiind lipite de-o parte și de alta a pereților, lăsând pe mijloc un culoar îngust de trecere. Felul în care erau orânduite dădeau o notă sumbră și neîngrijită dormitorului improvizat. În fiecare pat se odihnea câte un trup firav de copil, iar ridicările ritmice și lente ale pieptului dădeau în vileag starea de somn profund în care se aflau micuții. Respirația lor fierbinte și calmă emana aburi de un alb translucid până în înaltul tavanului, risipindu-se mai apoi în aer. De obicei nu aveam probleme cu somnul, nici cu frigul iernii, de care mă călisem cu mult timp în urmă. Însă, în noaptea aceea nu puteam dormi. Patul meu se afla chiar sub fereastra ce dădea în strada principală, care ziua era împânzită de oameni și câteodată de zgomotul făcut de motorul vreunei mașini cu număr par sau impar, în funcție de ziua săptămânii. Culcată pe spate, priveam cerul infinit cu milioane de stele răsfirate ce se zărea printre jaluzele. În sticla murdară a geamului, un chip de o paloare nesănătoasă mă țintea cu o privire tăioasă. Ușa din lemn putrezit a camerei scârțâi groaznic, gata să se desprindă din balamale. În nopțile cu crivăț, curenții de aer obișnuiau să miște ușa, lăsând să se propage în cameră pârâitul asemenea unui strigăt disperat de ajutor...de această dată zgomotul fu prelung, de parcă ușa a fost împinsă precaut până aproape de perete. După momente lungi ce sfidau în mod ironic sfera temporală a lumii, podeaua trosni ușor sub pașii fini a unei ființe. Mi-am tras temătoare cearșaful subțire până la nivelul nasului, inhalând neintenționat mirosul de umezeală și stătut impregnat în material. Gestul îmi dezveli picioarele până la glezne, trimițând un frison de frig și emoție în întreg corpul. "Trebuie să fie îngrijitoarea. Dacă mă prinde trează, mâine am să frec de una singură
mucegaiul din spatele dulapurilor de bucătărie...Sau mai rău, am să spăl zidul plin de desene în cretă
din spatele grădinii." Pașii erau nesiguri, din când în când mișcările bizare ale ființei fiind dezvăluite de trosnitul podelei vechi. Se apleca în direcția fiecărui pat, privind atent la fețele copilașilor, pentru a constata mai apoi că nu era persoana pe care o căuta. Mi-am tras pătura peste cap, dezvelindu-mă până la gambe. Ființa se opri într-un final lângă patul meu. Mi-am ținut respirația încercând să par adormită. În zadar. Mi-am simțit pătura smulsă de pe mine, aruncată undeva pe podeaua murdară. Am țâșnit revoltată din patul șubred, ignorând vântul tăios care sufla fără milă prin cămașa de noapte subțire. M-am clătinat pe picioare, aproape dărâmând scaunul scund de lângă pat, pus pe post de noptieră. În fața mea stătea un băiat de o vârstă cu mine, îmbrăcat după – ce credeam să fie – moda vremii. Pantalonii din postav de calitate trădau venitul bun de care dispunea. Mi-am privit rochia de noapte, singura pe care o aveam...îngălbenită, pătată, îmbâcsită. Un gust acru de invidie mi se urcă din stomac, aproape cedând tentației de a-l lovi pe băiatul ce-mi zâmbea nevinovat. Liniștea devenea stânjenitoare. El continua să mă privească senin, nedând semne că voia să își explice apariția neașteptată. Mi-am coborât vocea, fiind atentă să nu trezesc pe nimeni.
- Ummm...Ai putea să-mi spui cine ești?
Băiatul răspunse cu un zâmbet tâmp. L-am privit enervată, când mi-a întins niște haine curate și frumos împăturite, ce emanau un miros de proaspăt spălat. Nu mai simțisem mireasma aceea plăcută de lavandă din primăvară, când îngrijitorea ne spăla hainele și lenjeria de pat. Am întins involuntar mâna spre ele, retrăgându-mi-o brusc când mi-am dat seama ce făceam. Un nou val de iritare îmi pompă sângele în obraji.
- Nu am nevoie de mila ta! am rostit, fără să vreau, mai tare; am continuat pe un ton mai prudent.
- Ce, crezi că poți să dai buzna într-un orfelinat și să nu te aștepți la consecințe? Așteaptă și ai să vezi. Numai...numai să se deștepte îngrijitoarea și...și va fi vai și-amar de tine.
Băiatul zâmbi distrat și mimă o persoană care doarme dusă, reproducând până și un fornăit ușor și un murmurat neînțeles. Îmi întinse din nou hainele, de data aceasta cu ochii rugători, așezându-le pe marginea patului, se depărtă câțiva pași de ele și se întoarse cu spatele ca să mă schimb. Nu accepta un nu ca răspuns. Am mângâiat hainele din materialul fin și moale la atingere. În cele din urmă, cedând, am
îmbrăcat costumația primită cadou. Băiatul se întoarse și mă examină, dând din cap mulțumit. Îmi întinse mâna, cerând voie din priviri. I-am luat-o cu ezitare, iar el m-a smucit, trăgândumă rapid spre ușă. Am încercat să mă opun, însă el nu dădea semne să se oprească sau să dea drumul. Eram la un pas de a trece pragul ușii, când eram pe cale să dau drumul unei exclamații de protest. Țipătul nu se mai izbi de zidurile mucegăite ale orfelinatului. Noi doi pluteam în mijlocul cerului înstelat, săltându-ne pe dale de piatră invizibile, mâna mea prinsă într-o strânsoare fermă într-a lui. Drumul nostru prin văzduh începea să coboare. Acum număram parcă treptele unei scări inexistente, care era pe cale să se sfârșească. 3...2...1... De pe ultima treaptă am simțit agonia scurtă de a cădea în gol, inima venindu-mi până în gât, înghițind-o mai apoi cu greutate. Am simțit asfaltul tare sub tălpi. Mi-am deschis ochii pe care îi închisem din reflex în momentul plonjării, și am privit buimacă în jur, amețită de sunetul strident de fundal. Stăteam în mijlocul unui bulevard imens, plin de oameni care treceau în grabă pe lângă noi, aruncând priviri fugare, dezinteresate celor doi copii ce stăteau nemișcați în mijlocul mării de oameni. Visam. Da, trebuia să visez, căci totul părea ireal, prea bun ca să fie adevărat. Clădiri imense cât zgârie-nori, acoperite de pancarde colorate și sute de beculețe aprinse în culori calde, plăcute ne înconjurau. Cele două bulevarde principale se intersectau într-o cruce uriașă, accesată neîncetat de milioane de mașini cu motor zgomotos, însoțite de claxoane repetate ce redau nerăbdarea șoferilor. În fața intrării unei clădiri erau instalate mai multe standuri, fiecare cu marfă proprie: haine, bijuterii, pantofi, ustensile de toate felurile, iar la marginea rândului era un chioșc la care se vindeau plăcinte calde, aburinde. Mirosul aluatului copt îmbia cetățenii flămânzi și înfrigurați să se oprească și să privească cu ezitare taraba, pentru ca mai apoi să se apropie și să ceară una. Femeia care împărțea plăcintele se făcea ușor plăcută, iar după ce făcea un schimb rapid de replici cu clientul, își striga varietatea de produse proaspăt scoase din cuptor cu o voce clară ce răsuna în întreaga piață. Încurajați, restul vânzătorilor își strigau și ei marfa în gura mare, însă nu aveau atâta noroc. L-am tras cu forță de mână pe băiat și l-am târât până în fața chioșcului. Nerăbdarea mea îmi fixase întreaga atenție pe plăcinta din care eram dornică să mă înfrupt, astfel scăpându-mi
momentul în care băiatul trecu ușor prin corpul unui om nevinovat care îi bloca calea. Băiatul își continuă plictisit drumul, târât de fată, în timp ce bărbatul, cuprins de panică, își pipăi speriat pieptul, mâinile și picioarele, asigurându-se că încă le mai avea. Am ajuns din doi pași în fața doamnei care împărțea binevoitoare plăcintele, ce primea în schimb un număr de hârtii de culori diferite. În spatele ei, un radio vechi, asemenea celui de la orfelinat pe care îngrijitoarea îl folosea să asculte știrile după-amiezi, reda o melodie ciudată, veselă, cântată de un grup de oameni conduși de un solist priceput. Între timp, la auzirea notelor familiare, un grup de bărbați de toate vârstele se adunaseră, ținând în mâini pahare cu un lichid stacojiu, din care ieșeau aburi. Cu toți, rumeni la față, se prinseră de după gât și începură să cânte împreună cu vocile de la radio, cuprinși de o frenezie și beatitudine molipsitoare.
- ...Mai bine haimana decât trădător...Mai bine huligan decât dictator...Mai bine golan
decât activist...mai bine MORT! decât comunist...
Piața s-a umplut de chiuituri și râsete, bărbații înălțând paharele către cer. Eu continuam să-i
privesc cu o nedumerire întipărită în priviri, zâmbind la afecțiunea pe care și-o manifestau niște
străini unii față de ceilalți.
Orfelinatul era ca un loc dezertat, noi neavând voie să primim vizite sau să ieșim în afara proprietății. Eram ținuți captivi până în momentul în care venea cineva să ne adopte, lucru care se întâmpla mai rar decât niciodată. Am mai auzit de termenul de ”comunism” la radio și în frânturi de conversație pe care le prindeam dintre îngrijitoare și un domn care o vizita regulat. Bărbatul povestea aprins, cuprins de mândrie și dragoste de patrie, despre regimul instaurat în urma războiului, neavând decât cuvinte de laudă. El obișnuia să poarte un element de vestimentație cu inițialele C.A.P., gesticulând în zona literelor gravate pentru a spori efectul dramatic. Ziarele pe care le aducea cu sine reprezentau singura sursă a trecerii timpului, căci, închisă în clădirea dărăpănată, uitam de noțiunea timpului, iar zilele erau simple numele barate în calendar cu nonșalanță. În ziua în care am avut îndrăzneala să întreb din curiozitate de înțelesul noului termen ce mă intriga, am primit drept răspuns o palmă usturătoare și am fost trimisă să frec podelele intrării. După câteva zile de persuasiune, îngrijitoarea m-a mustrat pentru neobrăzare, răspunzând resemnată:
- Ar trebui să-i mulțumești tovarășului Ceaușescu pentru tot de ceea ce dispui. Fără el ai fi în stradă, cerșind, fără vreun colț de pâine amărât pe care să-l mănânci.
Și iată azi mă aflam în mijlocul unei mulțimi, de mână cu un băiat necunoscut, privind un grup de oameni ce cântau un cântec inofensiv, plin de subînțeles.Un bărbat cu servieta și ziarul la subraț, trecu pe lângă mine, materialul mânecii lui atingând din greșeală umărul meu. Ochii mei îmi ajungeau doar până la nivelul cotului lui, astfel am observat data tipărită a ziarului. Momentul a fost prea scurt, iar data era identică...așa că nu observasem diferența imensă de ani. 30 decembrie 1989. Băiatul îmi strânse mai puternic mâna, articulațiile ei albindu-se, și porni într-o goană nebună, nelăsându-mi timp să procesez diferența de dată. Zări probabil ce căuta, căci își încetinise pasul, respirând calm, fără nici un efort. S-a oprit în fața unei uși translucide a unei alimentare și apăsă mânerul ei, hotărât să intre în clădire. În loc să intrăm în raioanele ordonate, cu puținele produse așezate pe rafturile metalice, am pășit pe o podea făcută din grătare de metal dur, care zăngănea și vibra la fiecare mișcare. Era întuneric peste tot în afara unor zone luminate de reflectoare puternice ca niște scene ce își așteptau protagoniștii. Sub lumina unui astfel de dispozitiv, pe podeaua camerei de dedesuptul grătarului, erau înșirate oasele unui animal pitic ce semăna cu un câine de talie mijlocie. Am dat să-l întreb pe băiatul care refuza să-mi dea drumul mâinii, însă el mă opri cu un gest și îmi arătă cu o mișcare a capului o pancardă pironită de unul din stâlpii susținători ai grătarului de fier. ”PEȘTERA URȘILOR. MARE ATENȚIE LA PICIOARE ȘI CAP. NU FACEȚI POZE”.
O peșteră?! Nu era posibil! Citisem de așa ceva în cartea pe care am strecurat-o în camera comună din biblioteca orfelinatului. Desenele prost făcute și pozele în alb-negru din manualul uzat nu putuseră să redea maiestuozitatea formațiunilor naturale făcute în timp de apă. Băiatul îmi arătă împrejurimile, mimând procesul în care se formară stalactitele și stalagmitele, oprindu-se câteodată, nedând drumul mâinii, pentru a-mi da prilejul să citesc tăblițe din plastic laminat lipit de măsuțe mici de lemn pe care erau scrise informații suplimentare. Când îmi ridicam ochii de pe scrisul pipernicit, porneam mai departe în ritm alert, iuțind pasul după fiecare oprire, de parcă eram în întârziere. Nu era nimeni în peșteră în afara noastră, dar nu dădeam importanță. Când am putut zări în sfârșit o ieșire, băiatul a început să alerge de-a dreptul, târându-mă după el. A apăsat mânerul de fier al ușii și am trecut de pragul ei...pentru a ne găsi într-o încăpere bine luminată, luxuriantă, călcând pe podeaua acoperită de un covor gros sângeriu. Un pian mic, de modă veche, poleit cu aur trona în colțul opus geamului înalt, care era acoperit de perdele de catifea roșie roială. Lângă geam erau așezate câteva fotolii demodate cu broterii înflorate, complicate, puse în jurul unei mese joase, sculptate din lemn de trandafir. Spațiul larg de sub candelabrul masiv de
cristal era liber, permițând mișcarea ușoară prin cameră și chiar a dansului. Băiatul îmi citi gândul și făcu o reverență plină de grație, întrebând din priviri dacă îi acordam acel dans.
- Nu ar trebui să întrebi înainte să îmi apuci mâna? am întrebat spre a-l tachina, reținândumi zâmbetul.
Îmi răspunse cu un zâmbet stânjenit, însă strânsoarea fermă a mâinii nu slăbi. Am făcut o plecăciune stângace și i-am pus mâna pe umăr, lăsându-i brațul să-mi cuprindă talia, trăgându-mă aproape. M-am lăsat moale, purtată de el, și am valsat prin camera de poveste a castelului Peleș. Ne-am învârtit nebunește, râsul împletindu-se cu respirația noastră sacadată. Cu ultima piruetă, l-am tras după mine prin ușa secretă din spatele unui dulăpior, apăsând mânerul intrândului și trăgându-l pe băiat prin tunelul îmbăiat în penumbră, nedând drumul mâinii. Nu am apucat să fim absorbiți pe de-a întregul de negură, căci am deschis o ușă învechită de lemn a unei căbănuțe și am ajuns pe o insula pustie din lacul Siutghiol, insula Ovidiu din apropierea Mamaiei. Băiatul alergă mână în mână cu mine, în același ritm, pună pe vârful singurei și celei mai înalte coline de pe fâșia de pământ. Nu ne-am oprit până ce am ajuns pe culme, scăldați în razele soarelui slab, deja aproape de apus, inhalând aerul sărat și răcoros. Cu un consimțământ mut, am alergat înapoi spre singura cabănuță de pe insulă, deschizând ușa prin care venisem și pășind prin intrare pentru a ajunge într-un alt loc, total neașteptat. Eram într-o sală complet goală, ecoul pașilor noștri spărgându-se de pereții camerei. Încăperea nu era luminată, peretele din fața noastră fiind un zid de sticlă ce dădea spre bulevardul pe care îl vizitasem în ziua aceea, de data asta fiind noapte. Strada și intersecția era plină de oameni ce scandau și fluturau drapeluri, unii sunând din goarne sau claxonând de la volanul mașinii. Ajunsesem la timp să vedem ceva ireal. Piața, luminată de felinare, căzu într-o tăcere absolută când pe fațada clădirii în fața căreia oamenii se adunaseră și protestau se proiectă un mesaj, cu o numărătoare inversă. ”UN MOMENT DE RECULEGERE PENTRU VICTIMELE CĂZUTE LA COLECTIV...4...3...2...1...” Era incredibil. Nimeni nu mai scanda. Nimeni nu mai vorbea. Nici măcar copiii mici prezenți la protest de mână cu părinții nu plângeau. Nimeni nu îndrăznea măcar să respire. Cu toți își țineau respirația și stăteau cu capul plecat, în semn de respect. După ce mesajul dispăru de pe clădire, oamenii își reluară protestele, mai uniți și mai hotărâți ca niciodată. Era de parcă asistam la primirea lui Mihai Viteazu la Alba Iulia, oamenii văzând în el o speranță și o figură eroică, cât și un părinte al țării. M-am uitat la băiatul de lângă mine. El refuză să mă privească și își aținti atenția în continuare asupra intersecției arhipline, prevestind evenimentele următoare. La un semn știut doar de ei, protestanți își înălțară fâșiile de hârtie colorate roșu, galben sau albastru, până atunci ascunse, și folosindu-se de un dispozitiv asemenea unei lanterne, luminară cu toți deodată bucățile de hârtie, formând un tricolor. Nu aveam cuvinte. Tot ceea ce vedeam era un simbol al unității, al simbiozei dintre istorie, cultură și societate, românii, care au trecut prin greutăți încă din vremea lui Decebal și Traian, și până în zilele noastre, continuă să lupte neîncetat pentru drepturile lor, nelăsându-se asupriți sau călcați în picioare. După câteva minute scurte, în care drapelul improvizat a fost luminat și fluturat în aerul rece al iernii, mâinile obosite coborâră fâșiile de hârtie colorată. Băiatul se întoarse spre mine, strângându-mi ușor mâna pentru a-mi atrage atenția. Mă întreabă din priviri dacă să plecăm, iar eu răspund dând din cap în semn de aprobare. Parcurgem cu pas alert drumul până la ușa din fundul încăperii, cea pe care am venit, și ne-am îndreptat spre ultima destinație. De îndată ce am pășit în afara camerei, talpa pantofului uzat călcă pe iarba de un verde crud, care abea se distingea prin negura nopții. Băiatul scoate din buzunarul din spate al pantalonilor o lanternă pe care o aprinse, luminând o sumedenie de cruci pictate într-un mod haios. Ne aflam în Cimitirul vesel. Băiatul s-a lăsat tras de mine în timp ce eu îl purtam neobosită prin rânduri întregi pe cruci, aplecându-mă să citesc mesajele albe, hilare de pe pietrele funerare de un albastru voronețian. Mă prăpădeam de râs la inventivitatea oamenilor, în timp ce băiatul mă privea cu ochi calzi, înțelegători. Am continuat să privesc crucile, când, am zărit cu colțul ochiului un mormânt care îmi atrase atenția prin lipsa de picturi și, mai ales...prin numele persoanelor îngropate acolo. Mă aplec ușor înainte încercând să citesc de departe inscripțiile de pe mormânt. Inima îmi palpită, mâinele începând să-mi transpire, în timp ce sângele îmi pompa vertiginos prin vene. Figura îmi prinse o culoare nesănătoasă, lividă, asemenea unei persoane anemice care era gata să leșine. Băiatul observă brusca mea schimbare de atitudine și privi în direcția ochilor mei, înlemnind. Își mări prinsoarea, nedând semn nici de data asta că avea să îmi dea drumul. Atât mi-a fost. M-am smucit, răsucindu-mi încheietura dureros, eliberând-o în cele din urmă din strânsoarea de fier. Văzându-mă liberă, am fugit înspre acel loc, îmbrățișând piatra de căpătâi. În urma gestului spontan, băiatul scăpă lanterna, fascicului de lumină căzând pe mine. Stătu în loc, cugetând, pentru ca mai apoi să murmure cu o voce groasă și amenințătoare, asemenea spintecătorului de suflete.
- Fie cum vrei.
Erau ultimele cuvinte pe care le auzisem...și prima dată când îl auzisem vorbind. Deși vocea lui dură ca oțelul, menită să sperie lumea, puteam simți o urmă de bunăvoință în tonul înmuiat.Scoase o pălărie neagră de modă veche de la spate și mă salută cu un zâmbet trist înainte de a-și așeza-o pe cap și de a dispărea de pe iarba moale a cimitirului. M-am întins sfârșită pe lespedea rece de marmură, aducând genuchii la piept. Înainte ca lumina lanternei să se stingă, iar eu să cad într-un somn adânc, am îndrăznit să întrerup liniștea locului de veci, șoptind:
- Sunt acasă, mamă...tată...
În următoarea zi, dis de dimineață, copiii orfelinatului o alertară pe îngrijitoare despre copila care, chircită, nu părea să se trezească. De îndată ce femeia apăru, își dădu seama din paloarea cadaverică a fetei și pulsul inexistent că nu mai era nimic de făcut în privința ei. Îngrijitoarea îi gonise pe copiii îngrijorați, amenințându-i cu pedepse crunte. După ce a rămas singură în cameră, s-a aplecat asupra patului subred, a luat cearșaful căzut pe podea și înveli corpul, având grijă să acopere ochii deja închiși ai fetei. Zâmbetul melancolic și fața senină a orfanei îi trimise un val de repulsie, greață și milă, imaginea chipului ei bântuind-o multă vreme după aceea. Aerisi camera și ieși repede, gândindu-se să anunțe miliția de decesul subit al copilei. Ajunse în biroul ei și se așeză pe scaun, gata să formeze numărul de urgență, notându-și totuși mai întâi detalii, cum ar fi ora și data decesului. 31 decembrie 1984, jumătate trecut de orele 9. În momentul în care ofițerul de la celălalt capăt al liniei răspuse, tot la ceea ce se putea gândi îngrijitoarea era de unde făcuse rost orfana de hainele noi, chiar scumpe, cu care o văzu îmbrăcată.


Premiile Speciale ale organizatorilor

Delia Semaca, 18 ani, Colegiu Național C.D. Loga Timișoara, jud. Timiș

O zi în România perfectă?

Numai alăturarea acestor doi termeni mă face să pufnesc, din cauza alăturării oricărui cuvânt cu intangibilul „perfect”. În primul rând, probabil știm cu toții, că nimic în această lume nu este sau nu
poate fi perfect. Și de ce ai vrea să fie, până la urmă? Natura perfecțiunii nu se înțelege cu cea umană. E ca și cum ai încerca să unești focul cu apa – se vor anula și se vor război la nesfârșit, poate chiar și după ce noi nu vom mai fi. Eu cred că perfecțiunea depășește granițele lumii noastre deosebite, prin imperfecțiunile ce o definesc. Așadar, dacă lumea noastră ar fi fără greșeli, ne-am pierde cea mai frumoasă parte din viață și anume necunoscutul. Elementul fortuit al fiecărei zile de mâine - caracteristică întâmplătoare sau poate chiar calitate! – dacă mă întrebi pe mine. Ea îți dăruiește surpriza din fiecare zi, o întâmplare, o persoană ce are puterea de a-ți face ziua specială, încât s-o ții minte peste ani și ani. Tu ai mai aștepta așa ziua de mâine dacă ai știi că toate zilele sunt la fel ca și cele precedente? Ai mai avea speranță? Ai mai avea voință sau dorința de izbândă? Nu! Pentru că ai avea tot ce ți-ai dori, dar fără să fi muncit prea mult pentru acel ceva. De exemplu, dacă toți elevii ar lua zece la școală. Toți ar înțelege fizica. Toți ar ști să rezolve orice ecuație de la matematică. Toată lumea ar fi fericită. Pe stradă, ai vedea doar oameni bogați, în bolide luxoase, lăfăindu-se în haine de designeri, cu portofele prea pline de bani. De fapt, ar arunca în jurul lor cu bani, căci ar avea prea mulți și n-ar mai ști ce să facă cu ei. Te-ai aștepta să spun că o gloată de oameni s-ar bate între ei ca să ia „grosul”. Dar nu, pentru că fiecare ar avea bani câți ar vrea, de fapt, fiecare are tot ce vrea. Așa că, în loc de gunoaie, strada ar fi plină de bani, pe care nu i-ar lua nimeni. Fără cerșetori, fără oameni suferinzi sau în suferință. Recunosc, perfecțiunea ar avea și câteva aspecte pozitive, dar ar trebui ca, pentru ele, să-ți iei gândul de la individualitate. Adio unicitate, toți am fi la fel. Fără artă, ai vedea același lucru, toți ar picta, scrie, cânta la fel și același lucru. Doar fericire. Ne-ar face fericiți același lucru. Nimeni n-ar mai dori nimic, n-ar mai lupta pentru nimic, n-ar încerca să fie mai bun pentru nimic, pentru că ai deja totul. Fără ambiții, fără convingeri, fără credințe. Continui? Că mie deja mi-e greață de această lume și presupun că ai înțeles ideea. Bun, știi părerea mea, deci ce soluție am eu? În schimb, să ne dorim perfecțiunea pentru țara noastră, am putea încerca, mai întâi, să o facem mai bună. Fiecare are această putere în el. Schimbarea în bine începe prin mine și tine. Prin el și ea, prin toată lumea. Nu doar o persoană își aruncă gunoiul pe stradă la coșul de gunoi, iar alți cinci aruncă când nu îi vede nimeni pe unde vor „mușchii” lor, căci efortul acelei persoane e în van. Și nu când vezi pe unu că și-a aruncat sticla de suc aiurea, fără măcar să se uite unde, nu sari pe el și îl bați până îi sună apa în cap că „distruge viitorul copilului tău”. Nu. Ci doar gândește-te că România are o groază de copii așa, care n-au grijă de ea și că sunt frații tăi. Bineînțeles, nu doar România e așa, dar acum doar ea ne interesează. Degeaba te uiți și admiri alte țări, care au salariul mult mai mare ca aici și un trai mai bun, dacă tu nu faci nimic în legătură cu țara ta. Degeaba te plângi, nu schimbi nimic așa. Treci la acțiune și
nu doar singur! Fiecare știm ce este în neregulă cu țara asta, dar câți dintre noi și facem ceva în legătură cu asta? Mi-ai zice acum că tot sistemul este corupt, că tentaculele corupției s-au înfipt prea bine. Dă jos sistemul atunci! Nu încerc să instig la o revoluție sau mai știu eu ce, ci încerc să-i fac pe cei din jurul meu să se trezească. Doar gândește-te că oamenii care sunt puși acolo, să ne conducă spre un viitor mai bun, sunt pe banii tăi, pe banii tuturor. Și acum mai încerci să-mi spui că nu poți face nimic? Încă mai crezi că ești legat de mâini și de picioare sau ți-ai dat seama că ei te-au făcut să crezi asta? Ei sunt doar câțiva oameni acolo, în schimb, noi suntem o națiune! De fapt, nu ar fi trebuit să disec guvernul de popor, dar niciodată un popor nu ar trebui să se simtă străin de propriul guvern. Ar fi trebuit să putem fi mândrii să spunem că ei sunt liderii noștri, că noi i-am ales. Niciodată nu ar fi trebuit un popor să simtă asta, dar încă mai poți face ceva. Tot timpul vei putea. Pentru că asta e frumos în lumea noastră: ai puterea să faci orice! Vrei să devii scriitor, dar toată lumea îți spune că nu o să ai din ce să trăiești. Vrei să devii dansator, vrei să fii actor pe cele mai mari scene din lume? Sau vrei să fii actor în țara ta, vrei să poți trăi doar din asta în țara ta, vrei ca scenele noastre să concureze cu cele mai mari din această lume? Atunci rămâi aici. Ba nu, pleacă, fă ce vrei, du-te și câștigă experiență, muncește, studiază, câștigă respect, dansează în lumina
reflectoarelor, în fața unei mulțimi de oameni care au uitat să respire doar privindu-te pe tine. Dă tot ce poți, dansează cu fiecare mușchi al tău, dansează încât oamenii să vadă cât de mult iubești ceea ce faci și să se îndrăgostească și ei. Atunci când vor pleca de la spectacol, în timp ce își fac loc printre scaune și merg la casele lor, să fie tăcuți, să se gândească la tine. Să păstreze imaginea cu tine sărind în aer, felul cum îți mișcai mâinile, de parcă ai fi avut aripi. Să se gândească că au văzut pentru prima dată un om cum zboară, fără vreo mașinărie, înălțat de visul lui. Ca apoi și ei să-și dorească să-și trăiască propriul vis, ca tine. Să le redai speranța și zglobia din copilărie! Să creadă din nou că pot să-și trăiască viața cum vor ei. Dar după ce ți-ai împlinit marele vis, să-ți aduci aminte de țara ta, care te-a format ca om. Să-ți aduci aminte că, deși mulți oameni erau posomorâți și triști, că erau nevoiți să muncească de dimineață până seară, doar ca să le ajungă banii, că prea puțini își trăiau visul, tu vedeai bucurie în cer. Că, deși atunci când erai mic, iar părinții tăi veneau obosiți rupți de la lucru și încercai să dansezi cu ei, nu aveau timp de tine. Dar atunci când ploua și tu nu puteai să dormi, te furișai prin sforăiturile lor și acceptai invitația la dans a naturii. Ba chiar îți aduci aminte că odată ai dansat până la răsărit, iar fetița din vecini te-a văzut pe fereastră și ți-a sărit în ajutor, când a văzut că n-ai parteneră. Acum, te-a pufnit râsul, căci după acel episod ați răcit amândoi strașnic, dar, de fiecare dată când ploua, o urmăreați împreună pe geam. Și după multe altele, acum, după spectacol, stând singur pe scenă, în lumina singuratică a unui reflector, parcă o
auzi pe bunica ta fredonând cântece din tinerețea ei. O lacrimă rece ți-a scăpat, căci ea nu mai e. Ea nu a apucat să te vadă împlinindu-ți visul, dar oarecum ea știa dintotdeauna că ai să faci asta. Și mai ales, ți-ai dat seama de un lucru pe care n-ai avut curaj să-l rostești cu voce tare până acum: să-i ajuți și pe ceilalți să-și împlinească visul. Acest dansator s-a întors și în fiecare zi îi învață pe omuleții României cum să-și deschidă aripile. Ca la final, să zboare ca și el, spre viitorul care li se părea „imposibil” – cum le-au zis ceilalți. Și acest dansator poate fi fiecare dintre noi. Până acum, rețeta magică a unei Românii perfecte este indispensabil alcătuită din voință, speranță, muncă, pozitivism, devotament, determinare. Dar parcă nu este de ajuns. Dragoste? Bineînțeles! Deseori competivitatea și ura dintre noi mă întristează. De exemplu, dacă Gigel ia o notă mai mare decât tine la test, evident profa a dezvoltat o simpatie pentru el sau are ceva cu tine. Iar de acum înainte, săracul Gigel este înțepat constant și urât de tine, doar datorită performanțelor lui, fără să fi făcut ceva greșit față de tine. Dar de unde atâta ură? Înțeleg că nu te poți bucura pentru cineva la fel de mult cât te bucuri pentru propria persoană, dar înainte să arăți cu degetul, verifică dacă al tău e curat. Nimeni altcineva nu este vinovat pentru greșelile tale. Dacă Gigel a luat mai
mult decât tine, înseamnă că a fost meritul lui, iar tu nu te-ai pregătit la fel de bine ca el. Dacă îți dorești alt rezultat, schimbă ceva la tine atunci. Este o nebunie să aștepți să se întâmple ceva, dacă nu faci tu nimic, căci nu se va întâmpla asta. Și, crede-mă, că prin muncă vei reuși, iar satisfacția va fi înzecit mai mare. Și, poate, peste ani și ani, când vei coborî din mașina visurilor tale și te vei duce la piață, să cumperi niște mere galbene și proaspete, vânzătorul să te salute prietenos și pe un ton familiar. Iar atunci când îți vei da jos ochelarii de soare Ray Ban vei observa un chip tânăr, dar îmbătrânit prea devreme de muncă. Asemenea întorsături nu se întâmplă în fiecare zi, de aceea ai grijă ce ai făcut în trecut căci nu se știe când o să-ți iasă în cale din nou. Să ajungi mai bine în viață decât cel mai deștept coleg din clasă, care s-a lăsat de școală, pentru a avea grijă de mama sa bolnavă și mulții săi frați. Și tu, care atunci cântai numai rele despre el, Gigel, în loc să fie invidios cum ai fost tu, îți dă fructele și un pepene pe gratis, „de dragul vremurilor trecute”. Este adevărat că mai des oamenii sunt răi decât buni, dar gândește-te mai bine ce rânduri vrei să umpli. În multe situații, am tăcut când a trebuit să acționez, m-am prefăcut oarbă și m-am bucurat că nu mă aflam în pielea persoanei oropsite, dar toate acestea vin cu un preț. Uneori mi-e greu să mă suport pe mine însumi, căci nimic nu se uită, mai ales faptele tale. Asta nu înseamnă că un infractor e
condamnat pe viață la suferință, va fi un paria al societății. Credibilitatea și demnitatea lui personală nu valorează nimic în ochii celorlalți, dar dacă vrea să se schimbe, o va face. La început, va fi scuipat, urât, jignit, dar acesta e prețul pe care trebuie să-l plătească. Dacă vrea să redevină o persoană integră, drumul va fi lung și anevoios; va părea imposibil, dar doar pare. Tu poate îmi vei spune iar că nu crezi, poate mă vei întreba pe ce lume trăiesc, îmi vei da iar peste nas cu experiența ta de om adult, căci poate mă vei considera o adolescentă visătoare, cu capul în nori. Crede-mă, și eu merg pe stradă și observ totul ca și tine. Îi observ pe șoferii fără răbdare și nervoși, care te înjură și te bagă și te scot la cea mai mică greșeală. Îi observ pe bătrânii grăbiți, care se împing și dau din coate, dar nu înțeleg că nu pleacă autobuzul fără ei. Că ei, uneori, privesc generația tânără cu dezgust, refuză să ne creadă în stare de ceva, se grăbesc să ne critice și să ne judece, fără să ne lase dreptul de a vorbi sau măcar să ne asculte. Rar am întâlnit și bătrâni fericiți, care nu s-au acrit o dată cu vârsta ori care, înainte să se grăbească să ne critice pentru felul cum ne îmbrăcăm, s-au așezat timid lângă mine, parcă să nu mă deranjeze. Și m-au întrebat zâmbind, arătând spre găurile din blugi: „de ce la vârsta tinereții, în care sunteți cei mai frumoși, încercați să vă urâțiți?”. Sau
atunci când îi ofer locul unui vârstnic, mă refuză zâmbind, când mă vede cu ghiozdanul. Ei îmi dau speranță, oamenii frumoși din această țară, aflați în orice etapă a vieții, chit că sunt gârboviți de urâta bătrânețe sau chipul le e transfigurat de riduri. Sufletul lor veșnic tânăr este păstrat în strălucitorii ochi. Ei îmi dau putere și ambiție, lor vreau să le asigur o pensie bună. Și, în general, nu doar bătrânii sunt triști. Din păcate, aproape toți copiii României sunt triști. Când mergi pe stradă, pe lângă clădirile prăfuite, care la vremea lor au fost o bijuterie, acum sunt uitate în trecerea timpului. Chiar și acum, vechi, neîngrijite, cu tencuiala picând, tot sunt frumoase. Ce ar fi orașele României dacă clădirile lor ar fi toate renovate? Vă spun eu, v-ar fi mai mare dragul să te plimbi pe lângă ele. Să le afli istoria, să afli ce oameni au păzit, ce războaie au îndurat, dar au rezistat. Grijă. Dacă am avea grijă unul de altul. Dacă ne-am asculta. Dacă ne-am ajuta. Nu spun că nu se întâmplă așa ceva, dar, în funcție de situația și poziția țării noastre față de altele, spune-mi, e de ajuns? Nu crezi că România merită mai mult? Interesant e că unii străini și-au dat seama de asta înaintea mutor alți români. Cum vine ca un străin să aibă grijă de ograda ta, pentru că tu nu ești în stare? E amuzant de absurd. Neamțul, nu doar că nu te-ar lăsa să nu pui mâna pe nimic, te-ar și da afară că ai îndrăznit. În schimb, noi practicăm acest lucru destul de des ca să scăpăm de muncă. Trebuie să înțelegem că fără să punem osul la muncă, vom stagna mult și bine așa. Sau cum se face că politicienii noștri se îmbogățesc peste noapte? În fine, vedem o groază cu dosare penale. Dar cum se face că toți sfârșesc arestați la domiciliu? Sau de ce încă mai au acele averi colosale, deși știe toată lumea cum sunt făcute? Cum?! Uneori, asemenea iraționalități mă scot din minți, mă enervează că nu se întâmplă nimic, că trecem peste, că oamenii buni devin treptat răi, din aceste cauze. Deși te enervezi, nu mai suporți, spui că pleci, că îți bagi picioarele, că renunți, că îți renegi țara, că ți-au furat-o, la final, te întorci, o iei de la capăt și înveți s-o iubești din nou. O bandajezi, vezi că mecanismul e stricat sau e ruginit, dar încerci să o repari. Iar atunci când anumite secțiuni se vindecă, pentru că toți ne-am implicat, ți se umple inima de bucurie. Poate încet încet, o să începi să-mi dai dreptate, dar încă n-am terminat. Există un lucru pe care nu va putea nimeni să ni-l fure, nici măcar noi. Acesta ar fi talentul. Nu trebuie să-ți spun eu cât de talentați suntem, căci auzi la televizor destul de des. Sau români cu afaceri de succes, dar în alte țări. Eu doar am să-ți spun că, înainte să te grăbești spre orizonturi străine, stai oleacă să vezi ce pierzi. Dar știai
că dacii au reprezentat o amenințare pentru Imperiul Roman? Sau că Imperiul Roman a plătit timp de zece ani tribut dacilor? Dacă nu ești profesor de istorie sau ahtiat după istorie, presupun că nu. Ce e trist pentru un popor e să nu-și știe rădăcinile sau istoria și nu mă refer neapărat la cea predată în școli, căci deseori în România lecțiile sunt doar ca să fie, fără să fie înțelese sau ca profesorii săși facă meseria cu drag. Îi înțeleg, uneori, fiindcă salariile lor sunt mici, iar o țară care nu pune accentul pe educație are de pierdut mult. Precum și medicii. Sunt multe lucruri ce scârțăie sau sunt la pământ, precum și industria,ce nu se compară cu ce am avut înainte. Știai că Timișoara este primul oraș iluminat public din întreaga Europă? Sunt multe dovezi că se poate, dar trebuie să vrem și să credem. Mai ales, să nu așteptăm ajutor de la alte țări sau Uniunea Europeană, căci nu va veni. Cum am mai zis, dacă vrem să fie mai bine în ograda noastră, doar de noi depinde. Deci, până acum, la rețeta magică, mai putem adăuga iubirea, fraternitatea. Dar tot nu este de ajuns. Pe lângă voință, speranță, muncă, pozitivism, devotament, determinare, grijă, plus iubire, fraternitate parcă mai trebuie ceva. Poate credința. Să îi faci pe români să creadă din nou în ei. Cică cel mai greu lucru e să-l faci pe om să creadă. Că dacă o să creadă, va deveni implicit responsabil,
muncitor, devotat și toate cele. Dar cum ai putea să faci asta? Nu există o cale. Nu poți obliga. Nu poți face pe cineva bun cu forța, de altfel nu poți merge pe stradă și să le spui românilor: Crede! Chiar dacă le spui din toată inima. Chiar dacă îi îmbrățișezi. Dimpotrivă! Cu cât faci mai mult, cu atât te vor crede și mai nebun. Îți vor arăta semnul specific nebuniei și vor merge mai departe, pe drumul lor obișnuit. Chiar dacă nu i-ai înjurat, chiar dacă mesajul tău a fost cu intenții bune, vei fi catalogat la fel. Pentru că stă în natura umană acest comportament. Dacă spui adevărul prea direct, nimeni nu te crede. De aceea, despre lucrurile la care ne gândim cel mai mult vorbim cel mai puțin. Dacă un lucru înseamnă foarte mult pentru noi – culmea – nu vorbim despre el. Sau nu valorează nimic. E ciudat, dar cam așa funcționăm. De aceea, dacă nu facem față la anumite situații, inventăm realități care ne convin. Dar românii trebuie să înceapă să creadă din nou. Trebuie să evadăm din realitățile alternative care ne țin captivi, ca în niște capcane de sticlă. Trebuie să le spargem și să dăm piept cu realitatea. Să ne luăm la trântă cu ea. Să ne dăm mâna. Să ne unim, să fim o națiune unită, dar mai ales să fim o națiune conștientă. Să știm de ce suntem în stare și să ne impunem deviza de a fi mai buni decât am fost ieri. Dacă și acum vrei să mă contrazici, înseamnă că ești prea ancorat în realitatea ta alternativă. Dar presupun că nu. Nu sunt aici să mă războiesc cu nimeni, vreau doar același lucru ca și tine: ca țara asta să fie mai bine. Nu cred că există un plan clar, cu diferite puncte de împlinit. De fapt, nimic nu este sigur în această lume. Oamenii se schimbă neîncetat, lumea aceasta se schimbă și se transformă, este distrusă și reconstruită, dar mai ales crește. Și eu cred că avem potențial, că putem face asta, că întro zi toți românii din străinătate se vor întoarce acasă pentru că, în sfârșit, va fi bine. Că nu va mai fi nevoie să plece cu lunile și să trăiască în locuri străine, printre străini. Că își văd copiii crescând de la depărtare, că se înstrăinează și ei, că în viitor o să-i respingă, o să-i acuze că i-au părăsit. Când, de fapt, totul a fost pentru ei. Că vom avea o economie stabilă, că nu va mai fi definită majoritar de capitalul străin, că pâmăntul nostru va apaține doar țăranilor români. Că rodul lui va fi lucrat pentru și de noi. Că vei putea să mergi la spitalele românești, fără să te jumulească de bani, că nu va mai trebui să-i bagi acolo doctorului la buzunar ca să aibă grijă de tine. Căci el e deja plătit pentru asta.
Ar trebui să facă asta fără să-i aduci tu aminte, din când în când, că doar nu suferă de amnezie. Că vei putea să mergi în țară să te tratezi, fără să îți fie teamă că ai să mori. Că elevii vor merge cu plăcere la școală, că acolo chiar vor învăța și le va plăcea să învețe și ce învață, nu doar să memoreze, ca apoi să uite tot. Că lecțiile îi vor ajuta în viață, că fiecare va putea să practice ce meserie vrea, nu că salariul va fi așa de mic că își va permite doar pufuleți cu apă sau că va fi nevoit să lucreze până va pica din picioare. Că vom fi sinceri cu noi înșine. Că vom spune ce nu ne place, iar guvernul ne va asculta sugestiile și le va aplica, că va lucra pentru noi și pentru binele nostru. Că, deși va putea să bage în buzunar, nu o va face. Că în zece ani se va schimba totul, că vom avea un plan de țară. Că nu vom mai întregi coada Europei, că nu vom mai fi doar o „mână de lucru ieftină”. Că nu vom mai fi o colonie, că nu ne vom mai lăsa călcați în picioare. Că ne vom ajuta între noi, că ne vom susține, că vom sări unul pentru altul. Că guvernul își va călca cuvântul față de străini, dar și-l va respecta față de noi. Că ne va da salarii mai mari, deși corporațiilor nu le convine. Că ne va elibera. Că ne vom elibera. Că pictorii, dansatorii, scriitorii, cânăreții, actorii, artiștii noștri vor fi auziți. Că vor fi apreciați în funcție de talentul lor, nu de origine. Că zidarii, informaticienii, brutarii, profesorii, polițiștii, medicii, pompierii, tâmplarii, biologii, psihologii,
cameramanii, ospătarii, bucătarii noștri se vor întoarce liniștiți și fericiți acasă, la familiile lor, că le vor putea îndeplini dorințele. Că nu vor fi nevoiți să-și privească copii în ochi și să le spună că țara lor nu le permite să-și îndeplinească visul. Că,de fapt, nimănui nu-i pasă de ei. Că fiecare vrea totul, dar nimeni nu vrea ca tu să reușești în viață. Că nu poți să visezi. Că nu ai voie să te trezești, că trebuie să fii obedient și să fii mulțumit cu ce ți se aruncă. Că dansatorul a ajuns muncitor la o firmă străină și nu a mai repetat vreo mișcare de dans de zece ani. Că ploaia nu mai înseamnă nimic pentru el, că, din cauza faptului că nu și-a împlinit visul, trăiește cu un gol în piept și simte nevoia să-l umple cu alcool. Că, într-o noapte a băut atât de mult, încât a intrat în comă alcoolică și a murit ca un nimeni, cu o familie ce îl ura, pentru că devenise o povară, un insuportabil. Că acum plângeau și mai tare pentru el, deoarece își aduceau aminte de cum era înainte: fericit. Că a avut o școală de dans, dar a dat faliment, pentru că firma străină la care lucrau majoritatea a dat faliment și nimeni nu mai avea bani să-și dea copilul la dans. Nu, nu trebuie să se întâmple așa ceva. Dăm înapoi: că el a reușit, că a inspirat oameni, că a avut puterea să treacă peste, să meargă mai departe și să lupte. Să tragă cu dinții ca visul lui să se împlinească, ca visul celor ca el să se împlinească. Că micuților care nu mai au putere, le oferă el. Să le asculte problemele și să facă din școala lui o casă pentru cei care nu au. Dansatorul e fiecare din noi. Tu alegi cum vrei să sfârșești. Tu alegi dacă vrei să-ți împlinești visul, ca el, sau îl uiți, uiți încet cine ești și te lași purtat ca o frunză în vânt. Poți deveni cineva, poți să te distingi de mulțime sau poți fi un nimeni și să umpli rândurile. Până la urmă, lumea are nevoie și de oameni care doar să umple rândurile, dar nu cred că ți-ar plăcea asta. Trebuie să fii atent la acțiunile tale, că numai într-o zi te trezești fiind ceva ce ai zis că nu vei deveni niciodată. Și asta se va întâmpla doar datorită ție, la fel cum viitorul țării noastre se află doar în ale noastre mâini. Atunci când am fost în mijocul mulțimii, când am strigat toți același lucru, când în fiecare din noi ardea flacăra speranței, când ne-am bucurat toți în același timp la auzul căderii lucrului ce ne-a unit, am simțit pentru prima dată cum e să ai frați. Nu ne știam numele, eram toți străni, dar atât de apropiați ne simțeam între noi. Același vis pe care îl aveam toți ne făcea la fel. Ne făcea de neoprit. Atunci am realizat că, de fapt, suntem!


Mădălina Bianca Partenie, 18 ani, Colegiul Național Spiru Haret, Tecuci, jud. Galați

Eu sunt România!

Eu sunt româncă. Sunt româncă și astăzi și mâine și de ziua națională. Voi fi româncă și atunci când voi termina facultatea la Iași, București sau Cluj și când îmi voi lua doctoratul și mă voi angaja, aici, în România mea perfectă, cu oamenii aceia zâmbitori și toleranți, gata să-ți sară-n ajutor și să vadă binele în orice rău, așa cum în altă parte nu-i găsești. Și sunt mândră! Dimineață am deschis televizorul și am zâmbit. Știri. La obiect, actuale, adevărate. Ceva legat de Olimpicii la Matematică care au luat aurul la mondiale. Am coborât rapid și am salutat-o zâmbitoare pe doamna de la parter. Nu mi-a răspuns. Nu-i nimic, poate e supărată, obosită sau cine știe, n-o fi auzit. O voi saluta din nou, mâine. Autobuzul n-a întârziat mult, am urcat, am salutat, mi s-a răspuns, am primit un bilet de călătorie, m-am așezat comod și am ascultat muzică în căști. Peste puțin timp, am salutat din nou și am coborât. Am traversat pe verde în timp ce toate autoturismele așteptau în ordine, la semafor și am intrat în market. Mi s-a zâmbit prietenos, deși nu am cumpărat decât un corn și am primit un bon fiscal. La liceu a fost chiar mai bine. Am făcut dezbateri despre importanța implicării tinerilor în activități de voluntariat și a cunoșterii drepturilor și îndatoririlor cetățenilor. Am prezentat o lucrare la chimie despre aplicabilitatea ei în viața de zi cu zi și am planificat o excursie care se ne consolideze cunoștințele despre regiunile geografice din țara noastră.
La engleză am discutat pe Skype cu o clasă din New York și le-am spus despre cât de frumoasă e țara noastră. Îi așteptăm în vizită, cred că i-am convins! Aici nu trebuie să ne facem griji pentru inutilități: nu contează cum te îmbraci, ce citești și ce muzică asculți, dacă studiezi Medicină sau Dreptul, cu ce echipă de fotbal ții sau ce culoare are părul tău. E important că avem țeluri comune, că ne implicăm și că suntem susținuți să ne trăim visele, aici, acasă. Am auzit de țări în care oamenii pleacă în străinătate și muncesc, în care mame își abandonează copiii și copii care cerșesc pentru un zâmbet. Am auzit de aceste țări în care studenții pleacă să studieze departe și, uneori, nu se mai întorc niciodată, unde valorile naționale, legende ale gimnasticii, laureate de Grammy, scriitori, medici și soldați sunt aplaudați de întreaga lume și uitați de țara care i-a născut. Am auzit lucruri și mai rele, despre copii uciși de câini, pe stradă și despre câini uciși în masă în adăposturi, despre medici care greșesc cu prețul vieții pacienților și despre cuvinte urâte, care se aud peste tot. Am auzit despre prea puțini bani, dar și despre prea puțină muncă, despre oameni care în loc să tolereze, să asculte și să sprijine, acuză și atacă, despre conducători care zic și nu fac, despre cetățeni care vorbesc, dar nu aud. Sunt speriată. Sunt un copil. Cum aș putea să fiu în siguranță într-o astfel de țară? Cum aș putea să cresc? Dar nu e țara mea. În România mea perfectă, oamenii știu ce vor și muncesc pentru asta. Când vor corectitudine, sunt corecți. Când vor un zâmbet, îl oferă. Când au un vis, îl trăiesc. Dar cel mai important, ne respectăm reciproc. Suntem în siguranță: autoritățile ne protejează cu eficiență și ne oferă credit în orice condiții. Medicina primește o atenție deosebită: ei ne oferă sănătate, iar statul le oferă posibilitatea de a fi mereu gata să intervină. Copiii învață, aproape atunci când învață să scrie și să citească, să ofere primul ajutor. Îi învățăm să trăiască: să se adapteze, să fie spontani, să creeze, să gândească. Bunicii noștri sunt tratați ca oamenii care ne-au construit prezentul și li se oferă resursele pentru a trăi fericiți. Studenții și elevii sunt încurajați să facă performanță, motivați și susținuți. Ni se asigură chiar și prânzul! Iar noi nu cerem, ci facem! Turismul este cunoscut în toată lumea, pentru că îl promovăm. Suntem conștienți de cât de bogați suntem și întreținem ceea ce avem. Ne prezentăm valorile în fața tuturor. Lăsăm tinerii să se exprime, pentru că ei sunt viitorul! Îi ascultăm, deși poartă teneși și blugi rupți. Îi ascultăm, pentru că spun cuvinte frumoase și pentru că fiecare știm că nu există spun fără fac. Traficul e liniștit, pentru că dacă există reguli, le respectăm, iar dacă suntem obosiți, luăm autobuzul. Îmi iubesc țara. Urc din nou în autobuz. Mă așez.Mulți pasageri, puține locuri. Mă ridic în favoarea unei doamne. Mă oprește: „Stai jos, vii de la școală, poate ești obosită! Poate mâine vei fi medicul care îmi salvează viața, poate profesoara care îmi educă nepoții, poate judecătoarea carealege corect sau scriitoarea care-mi liniștește gândurile seara. Eu vin de la cumpărături, n-am obosit atât de mult!” Îi mulțumesc și insist să ia loc. Doamna îmi zâmbește și îmi mulțumește. Nu e greu. Nu e imposibil. Când am lăsat ca România noastră să devină țara tuturor imposibilităților? Când am devenit nepăsători, neimplicați, încruntați și neglijenți? România suntem noi. Să fim noi mai corecți și mai activi, mai buni și mai implicați, mai dedicați în ceea ce facem și țara va fi asemnea. România nu e pentru oamenii care renunță. Nu e pentru cei care pleacă.E pentru cei care rămân, care cred că schimbă ei lumea prin idei și proteste, care curăță parcul și oferă ceai gratuit. Și poate că mă visez rebela unei revolte unde se dă foc urii, rasismului ăsta exagerat care ne distruge ca societate, prejudecăților și ignoranței. România noastră este tratată cu analgezice copilărești de genul „ce pot eu să fac?”, „oricum nu pot să schimb nimic.” sau „nu-i treaba mea”. Este exact treaba noastră este să ne curățăm lumea, să fim aici, prezenți și, să simțim ceva, orice-ar fi. Eu una mă tem groaznic de neclintirea în care se stinge lumea. România perfectă există. Este frumoasă și are oameni frumoși, doar că noi lăsăm urâțenia și faditatea la înaintare. Românii sunt orbi și parcă, paralizați de nepăsare. Nu ne place, plecăm și blamăm gropile din asfalt. Nicio vorbă despre Nadia, Hagi, Halep, Enescu, Grigorescu, Eliade, Angela Gheorghiu, olimpici și studenți la Harvard, Oxford și Cambridge, crescuți de noi. Nimic de filmele premiate internațional, în care se vorbește românește. Noi suntem imperfecți, dar se repară. Puțin interes, muncă, solidaritate din plin, unitate, încredere și nelimitată determinare.
Noi suntem România perfectă. Voi. Tu. Eu. Eu sunt România în fiecare zi!


Secțiunea Gimnaziu

Premiul trei: Emanuel Guran Bușoi , 14 ani, Școala Gimnazială nr.1 Motru, jud. Gorj
Premiul doi: Maria Bianca Cașu, 13 ani, Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza, Galați

Premiul întâi
Alis Ștefania Sima, 14 ani, Liceul Teoretic Gustav Gundisch, Cisnădie, jud. Sibiu

O zi în România perfectă

România… Țara în care am prins viață, țara în care trăiesc de 14 ani și țara în care vreau să îmi împlinesc visele. Bineînțeles, probleme sunt multe și copil fiind, probabil că o să spun doar aberații în cele ce urmează, deoarece încep să mă conving din ce în ce mai tare că sunt pierdută în idei mult prea mature
într-o țară în care ideologiile mi se par cam dure.
În primul rând, sistemul de învățământ mi se pare învechit. La școală am început să fim presați cu sute de termeni „noi”, termeni cu explicații complexe, meniți să ne ușureze viața, deși în majoritatea cazurilor se întâmplă contrariul. Manualele resimt trecerea timpului, având file rupte, coperte deteriorate și cicatrici de la pixurile și creioanele generațiilor trecute, dar totuși se presupune că noi trebuie să învățăm din ele să putem trece cu bine fiecare nivel. Sincer, poate pare amuzant, dar eu învăț pentru mine, în niciun caz pentru note cum o fac alții și aș avea nevoie de condiții mai bune. Am sesizat că oamenii de la conducere ne vor roboți încă din clasele primare și că ne-au „tăiat” dreptul la păreri, dorind să cunoaștem doar ce au rostit alții. Și poate că ar trebui să-mi văd de școală, să învăț, doar că vreau să îmi creez o bază de la vârsta pe care o am… Pentru că eu vreau să ne trezim la realitate și să fie totul bine, ca părinții să nu își mai lase copii plini de dor acasă, plecând în alte țări ca să le ofere un trai mai bun… pentru ca studenții,
valori neprețuite, să nu mai fie nevoiți să muncească pe meleagurile altora, datorită faptului că aici, în
țară, nu sunt prețuiți, ajungând să își pună o simplă, dar dureroasă întrebare „Dacă rămân aici, oare cum
o să trăiesc?”. Am observat că, în România, nici pe partea financiară nu ne putem mândri, deși marii preoți nu par să simtă acest lucru. Ei se bucură de mașini scumpe și de case imense, pe când alți oameni mor de foame, și aici nu mă refer la cei din Africa. În spitale, situațiile par critice. Aparatura este veche și nu mai pot fi ajutați toți suferinzii, curățenia lasă de dorit, iar din acest motiv, țara are de suferit. Și nu, nu sunt contra religiei, doar că tind să cred că dacă numărul bisericilor ar fi mai mic, iar cel al spitalelor mai mare (în situația în care în România sunt 1800 de biserici și doar 400 de spitale), poate nu am mai fi nevoiți să ne tratăm durerile în alte țări. Și tot ce pot să spun, e că nu vreau bani, deși sunt convinsă că am nevoie de ei și nici nu vreau o țară ca în America, deși nu ar fi rău. Vreau ca lucrurile să atingă linia normalului. Vreau ca atunci când deschid televizorul să nu fiu întâmpinată de știri macabre care să mă pună pe gânduri sau de femei aproape goale care încearcă doar să mărească rate-ingul. Vreau să văd cum un român a descoperit ceva nou, cum un medic a găsit leac pentru o boală știută ca una incurabilă sau să
ascult muzica rapperilor români, care este plină de adevăruri și mult mai decentă ca alte momente televizate, în ciuda faptului că din păcate nu este atât de populară. Doar că, realizez că schimbarea este neclară, iar astfel apar manifestațiile stradale, marșurile și „discursurile” unor copii maturizați mult prea devreme, așa cum cred că sunt și eu.
Și totuși, dacă ar fi să îmi imaginez o zi în România perfectă, gândul m-ar purta în România în
care: conducătorii ar fi corecți și respectați totodată de populație, drumurile ar fi puse la punct, oamenii
nu ar mai ieși nemulțumiți în stradă, cursurile școlare și temele ar fi mai scurte, iar lecțiile s-ar rezuma la
lucrurile cu adevărat importante, care ne-ar ajuta să trecem cu ușurință prin problemele întâmpinate în
viață; România în care oameni nevinovați nu ard de vii din pricina unor greșeli majore; România în care
toți oamenii ar fi egali din toate punctele de vedere, având cu toții șanse la o viață lipsită de frică.
Dar până când visul îmi va deveni realitate o să fac ce simt și o să simt ceea ce fac, iar astfel vreau să
îmi închei spusele cu o sintagmă prea bine cunoscută de români: Doamne, ajută-ne să fie bine!

Secțiunea Liceu

Premiul trei: Gavra Mara, 17 ani, , Colegiul Național C.D. Loga, Timișoara
Premiul doi: Geanina Elisabeta Oprea, 19 ani, Colegiul Tehnologic Costache Conachi, Pechea, jud. Galați

Premiul întâi
Diana Blehoeanu, 17 ani, Colegiul Național Spiru Haret, Tecuci, jud.Galați

Născuți cu România în sânge

România e poezie scrisă pe pielea noastră, e zâmbet tatuat pe chip, e aerul din plămâni și basul acut al inimii ce bubuie în piept, România ne este mamă și casă, ancoră spre realitate si aripi ce ne înalță către al nouălea cer. O iubim pentru tot ce este și tot ceea ce ar putea să fie, o iubim pentru că patriotismul ne curge prin vene, o genă a ADN-ului nostru, ca cea care ne dă ochii albaștrii sau pielea aurie. Nu suntem Români pentru că ne-am născut în România, ci ne-am născut în România pentru că Suntem Români. Am avut șansa să zbor cu avionul, să traversez o mare și să ajung în Marea Britanie, dorință și vis, țel și ambiție pentru mulți dintre noi. Din sânul patriei, cu limba noastră condimentată răsunându-ne în urechi și mirosul aproape muzical al mâncărurilor tradiționale, a pomilor noștrii înfloriți, a florilor uneori pârlite de soare, din mijlocul familiei și a prietenilor noștrii, îndrăznim să visăm la London Eye sau la Big Ben, la autobuze etajate și cabine telefonice, cu impresia de neînduplecat de “mai bine” peste hotare. Iar apoi, după ce ai atârnat în aer, suspendat de un vis care pocnește când devine realitate și te aflii cu adevărat acolo, te simți pustiu. Pentru că e în van răbdarea lor, politețea lor, bogăția lor atunci când cântărești golul din sufletul tău. Engleza aceea e a lui Shakespeare, nu a lui Creangă cu care ai copilărit parcă în poveștile lui, nici ale lui Eminescu cu care te-ai războit ani de zile în timpul școlii să-l înțelegi. Engleza aceea este a prințului Charles și a reginei Elizabeth, nu a lui Ștefan sau a lui Țepeș, ale căror legende de vitejie le-ai ascultat cu prea puțin interes în timpul orelor de istorie. Engleza aceea e a ceaiului de la ora trei și a biscuiților cu ghimbir, a micului dejun cu oua si bacon, nu a magiunului, a mămăligii, a cozonacului ... Engleza aceea e a lașilor care își uită rădăcinile adânc înfipte în plaiul românesc și pleacă, căci n-au curajul să rămână și să schimbe ceva. România nu e inferioară, ea e pur si simplu a noastră. Depinde Numai și Întru totul de noi să o ajutăm ca pe o mama iubitoare care a îmbătrânit ajutându-ne pe noi să creștem, din a cărei sevă si vitalitate am sorbit ca niște paraziți, iar acum e rândul nostru să avem grijă de ea, nu să plecăm, nu să o părăsim! Cum poți să dai accentul ardelenesc pe unul englezesc? Cum poți să dai lapozița, soarele, arșița, pe ploi și ceață? Cum poți să dai basmaua pe o pălărie cu bor lat?
România nu este încă perfectă, nici pe departe. Dar este în continuă perfecționare. Este în schimbare și transformare și doar de noi depinde rezultatul final. Rămâi, te implor, aici! Nu pleca peste mări și țări și nu uita cum se vorbește limba pe care ai stâlcit-o în primii ani de viață. Nu uita asfaltul pe care ți-ai julit genunchii, nici aleile pe care te plimbai pe bicicletă. Nu uita pescărușii și mirosul de sare și alge al mării, nu uita masa încărcată de mâncare, înconjurată de verișori enervanți la Crăciun. Stai aici, luptă alături de noi. Luptă și ajută-ne să clădim din sudoare și bătături în palme România pe care ne-o dorim fiecare dintre noi. Într-o bună zi, te vei plimba pe străzile asfaltate pe care nu trebuie sa faci slalom printre
gropi și bălți, vei auzi fosnetul crengilor interpretând dansul ploii de o parte și de alta a drumului, tineri, dar o promisiune făcută copiilor copiilor tăi pentru o lume ferită de poluare, vei vedea oameni zâmbitori, lipsiți de ridurile grijii de mâine sau părul decolorat de stres. Vei vedea bătrâni care nu-și numără banii din portofel de zeci de ori și disperă gândindu-se că pensia nu le va ajunge nici pentru o săptămână. Vei ajunge apoi la o cotitură, iar peste drum vei vedea spitalul abia renovat prin ferestrele căruia asistentele în uniforme noi ajută bolnavii să se plimbe șontâc-șontâc pe coridoare. Pe autostrada cu patru benzi, privești fugitiv peste bicicliștii în costume, aranjați la patru ace care se îndreaptă spre locurile lor de muncă. După o altă oră bună de mers, vei vedea centrul de ajutor al oamenilor fără cămin și vei lăsa câteva bacnote în cutia de donații. Nu te gândești la bani, pentru că munca ta e răsplătită așa cum trebuie acum, după ce, ani la rândul, ai luptat alături de mulți alții pentru a fi făcute alegerile corecte. Ai muncit pe brânci, te-ai spetit și ai făcut sacrificii. Pentru a-ți demonstra că se poate. Că țara ta nu poate fi vreodată o cauză pierdută dacă cei ca tine cred în ea. Într-o zi, vei avea viața ta de vis, dar nu peste mări și oceane, nu departe de casă și familie, nu dezrădăcinat din patrie. Vei avea timp destul pentru tine și familia ta, vei fi lipsit de grija viitorului imediat, îți vei permite vacanțele în țări de vis și nu-ți va fi rușine vreodata de cetățenia scrisă pe certificatul de naștere. Nu-ți va lipsi nici mămăliga în care mama uita uneori să pună sare, nici sarmalele care te înnebuneau cu mirosul lor apetisant, nici limba română, care e dulce și dreaptă, e iute și ageră, și mai presus de toate, e a Ta. Nu-ți va lipsi tot ceea ce te-a făcut cine ești, nu-ți Vei lipsi, tu, cel adevărat, ție însuți. Luptă pentru și alături de noi! Asemenea unui feonix, la nevoie, noi vom renaște din cenușă și vom demonstra tuturor că e posibil. Să fii român, nu e povară sau ghinion. Să fii român înseamnă să realizezi că porți versurile lui Eminescu tatuate sub piele, curajul lui Mihai Viteazu încrustat în suflet, ghidușia lui Nică încondeiată în privire, sensibilitatea lui Enescu poleită pe coardele vocale. Iar o zi în România perfectă începe când realizezi acest lucru de acum până la sfârșitul vieții tale.

Secțiunea Profesori

Premiul trei: Nicoleta Lăcrămioara Neagu, Școala Gimnazială Spiru Haret Medgidia, jud. Constanța
Premiul doi: Cătălin Lazăr, 39 ani , Colegiul Național Pedagogic Andrei Șaguna, jud. Sibiu

Premiul întâi
Corin Elena Frângulea, 28 ani, Liceul Tehnologic Mihai Viteazul, Mihai Viteazul, jud. Constanța

O zi în România perfectă

Cu siguranță că fiecare dintre noi visăm adesea la modul în care ar arăta România ideală. Alt lucru de care sunt convinsă este că fiecare ne imaginăm acest lucru în mod diferit. Firește, viziunile noastre au multe puncte comune, însă și suficient de multe deosebiri. Asta pentru că perfecțiunea, la fel ca frumusețea, este subiectivă. Deși, aparent, nu ar trebui sa fie așa. Cred că dacă este să fim onești, putem recunoaște că, din păcate, petrecem mai mult timp imaginându-ne cum ar arăta România perfectă, decât să facem pași concreți înspre acest ideal. Desigur, idealul este, prin definiție, de neatins, însă asta nu ar trebui să ne împiedice să tindem spre el. Dificultatea constă, cred eu, în faptul că, pentru o țară ideală, cei care ar trebui să se schimbe sunt oamenii. Realitatea este că România suntem noi. Pentru o Românie perfectă, noi, românii, ar trebui să fim perfecți. Dacă ne dorim o țară ideală, soluțiile trebuie să le căutăm în noi înșine. Este ușor să așteptăm schimbarea din exterior, din partea celorlalți, însă nicio schimbare și niciun lucru demn de avut nu pot fi obținute fără efort. Toți trebuie să contribuim la crearea unei Românii mai
bune. Afirmam mai sus că perfecțiunea este un ideal, așadar este imposibil de atins. Cu toate acestea, după părerea mea, acest fapt nu trebuie să reprezinte o justificare pentru a ne complăcea în starea prezentă. În acest sens, cred că perfecțiunea constă în proces, nu în finalitate. Cu alte cuvinte, pentru mine, România perfectă este o țară ai cărei locuitori încearcă, în mod continuu și susținut, să fie ei înșiși mai toleranți, mai responsabili, mai interesați de binele comun, chiar dacă nu vor ajunge niciodată la desăvârșire. Pentru că, până la urmă, condiția inerent umană presupune imperfecțiunea, în multe forme. Dar, în același timp, conține și dorința de autodepășire, se perfecționare, dorință care poate rămâne în stare latentă sau poate fi valorificată prin educație. Ajung, așadar, la un aspect important al României ideale: educația. Nu îmi pot imagina o Românie ideală, nici chiar pentru o zi, fără educație. Cred că, într-un anume sens, educația înseamnă viață. Educația de calitate, în orice formă, în orice context, oferă, la rândul ei, calitate vieții. Fie că învață despre sine, despre universul înconjurător, despre regulile de circulație, despre igienă, despre valorile lumii în care trăim, omul, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, este îmbogățit prin educație: fizic, emoțional, mental, social. Pentru mine, o zi în România perfectă, este o zi în care să mă „lovesc” de educație la fiecare pas: în salutul vecinului, în sfatul pe care i-l ofer unui prieten sau pe care îl primesc, în alegerea vestimentației și a hranei, în traversarea regulamentară a străzii sau în condusul prudent, în politețea cu care tratez orice om cu care mă intersectez și cu care, la rândul meu, sunt tratată, la școală, în atitudinea față de colegi, la locul de muncă, în profesia pe care mi-am ales-o, tocmai pentru a putea educa copiii de azi, adulții de mâine, și în atâtea alte feluri. Ar însemna să văd roadele educației oferite acum, în copiii pe care i-am crescut frumos și responsabil, continuând să fac la fel, pentru că, deși pare departe, micuții de astăzi devin atât de repede tinerii de care depinde soarta țării. România ideală înseamnă, pentru mine, conștientizarea faptul că tot ce facem astăzi, va avea urmări mâine, în viitor. Conștientizarea aceasta are rolul de a ne responsabiliza, de a ne determina să trăim, să gândim, să acționăm cu mai multă grijă decât în mod normal. Cred că educație este cheia unei Românii perfecte. Educația imprimă omului valorile fundamentale conviețuirii în pace și armonie: toleranța, respectul de sine, respectul față de ceilalți și față de muncă, altruismul, dorința de autoperfecționare, generozitatea și multe altele. De asemenea, tot prin educație, omul își poate înțelege vocația, își poate dezvolta aptitudinile și poate deveni ceea ce dorește. Numai prin educația de calitate vom putea avea oameni care să ne conducă bine și altruist, medici pricepuți, profesori dedicați, oameni specializați în diferite domenii necesare bunului mers al țării. O zi în România perfectă este o zi în care te bucuri și ești recunoscător că ești român. O zi în care nu îți dorești să pleci într-o altă țară, pentru că aici ai deja tot ce ai nevoie și tot ce îți dorești. Este o zi în care simți că munca ta este apreciață și remunerată corespunzător. Știi că muncești și asta e suficient ca să poți trăi decent. Știi că, deși ești tânăr, îți vei putea lua, la un moment dat, o casă, o mașină, îți vei putea crește copiii, oferindu-le ceea ce au nevoie. Le vei putea oferi o educație, îi vei putea da la școală, îi vei putea îmbrăca, hrăni și crește sănătos, știi că au atâtea exemple bune în jurul lor, oameni de la care să învețe, tu fiind doar unul dintre ei. Gândul că ar trebui să pleci departe de familia ta, lăsându-ți copiii, familia, acasă, nici nu s-ar ivi în mintea românului, pentru că nu ar exista niciun motiv. Copiii ar crește alături de ambii părinți, într-un climat afectiv sănătos. Nu ar mai exista micuți care să sufere de dorul părinților, părinți de dorul copiilor cărora încearcă să le ofere un viitor, sacrificându-și propriul viitor. O zi în România perfectă este o zi în care nu există nepăsare: nepăsare din partea celor care ne conduc față de oamenii care i-au ales și care așteaptă, parcă cu tot mai puțină speranță și optimism, o schimbare; nepăsarea față de cei defavorizați, cei care nu au o locuință, nu au hrană sau căldură; nepăsarea față de bătrânii singuri, bolnavi, uitați de familie sau de societate; nepăsarea medicilor care au depus un jurământ de a respecta și proteja viața omului, dar pe care îl uită odată cu trecerea timpului; nepăsarea față de cel de lângă noi, atât timp cât nouă ne merge bine. Există atât de multă nepăsare în societatea contemporană. Nepăsare, egoism, individualism. Ceilalți nu
contează. Contez eu. Important este binele meu. Este mentalitatea și ideea pe care ne-o transmit chiar cei din fruntea țării. Fiecare pentru sine, pentru familia lui, pentru apropiații lui. Nu se mai ține cont de principii, de valori. România ideală nu poate există cu oamenii care dau dovadă de nepăsare în absolut toate domeniile. Poate că în fondul nostru sufletesc, oriental-balcanic, sunt imprimate fatalismului și
resemnarea în fața a tot ceea ce ni se întâmplă. Din cele mai vechi timpuri, românașul s-a obișnuit să fie singur și să își cânte tristețea. Creativitatea nu i-a lipsit niciodată. Nu degeaba se spune că românul este poet. Cred însă că uneori este prea poet, prea visător și filosof. Este mai ușor să reflectezi, să visezi idealuri, mai greu este să încerci să le faci să devină realitate. Ne pricepem la cuvinte, dar mai puțin la fapte concrete. Nu este un lucru rău să fii vizionar, dar fară a pune în practică o idee, ea este echivalentă cu zero. Poate că odată cu globalizarea, americanizarea și alte tendințe actuale, ne vom schimba și mentalitatea. Poate că tinerii și copiii de azi, care trăiesc alte vremuri față de generațiile anterioare, vor fi mai activi în societate, vor lupta pentru o soartă mai bună pentru ei și copiii lor, vor alege oameni dintre ei, oameni noi, care să îi conducă mai bine. Sper să învețe din greșelile trecutului și să fie mai conștienți că pentru o altfel de țară, e nevoie de altfel de oameni, mai responsabili, mai implicați, oameni cărora să le pese de ei, dar și de ceilalți. Revin la ideea că România suntem noi. Pentru o țară perfectă, e nevoie de oameni perfecți. Deși acest lucru este imposibil, după părerea mea, perfecțiunea constă în proces, nu în finalitate. Dacă românii – toți românii, de la cei care ne conduc, până la cel mai mic dintre copii, pe care, prin educație, îl vom forma într-un adult responsabil - vor încercă să se schimbe, de dragul lor, de dragul
celor din jur, de dragul copiilor noștri, pentru mine ar însemna deja o Românie ideală. Pentru că, până la urmă, ce putem cere mai mult omului, dacă nu să încerce?


Marele Premiu
Marilena Luciu, 40 ani, Clubul Copiilor Medgidia, Medgidia, jud. Constanța

O zi în România perfectă

Dimineața însorită anunță o zi frumosă. Mă trezesc odihnită și-mi duc juniorul la școală, dornic să vadă de-a ce se mai joacă azi în clădirea bine dotată, albă ca neaua și pe dinăuntru, și pe dinafară. Nu are decât pachețelul cu mâncare, un caiet și un penar, nu are deci de cărat un ghiozdan cu multe auxiliare primite în prima zi de școală de la minister, căci ele stau frumos în dulapul din clasă. Mă întorc acasă, în apartamentul spațios în care tocmai ne-am mutat, cu o bibliotecă mare în care au loc toate cărțile pe care să le citesc cu drag, căci la fiecare salariu îmi permit să-mi achiziționez cărți pentru sufletul meu, pe lângă cele necesare în activitatea mea, haine de calitate corespunzând cu statutul meu de cadru didactic și femeie căreia îi pasă de felul în care arată, ba mai pot pune și deoparte, pentru că în vacanța de vară vrem să vizităm un alt ținut minunat din lumea asta mare, iar contul juniorului mai crește puțin, pentru ca la majorat, când va decide pe ce drum să meargă în viață, să nu pornească de la zero, bazându-se doar pe ambiție și eventual puțin noroc. Nu va pleca din țară decât poate cu vreo bursă de studiu dintre cele atât de numeroase oferite cu generozitate de statul care se implică activ în sprijinirea olimpicilor și premianților. Va trăi în țara lui, pe care o iubește și care îl iubește, ca pe toți fiii ei. Cap are, slavă Domnului, învață bine tocmai pentru ca mai târziu să aibă un loc de muncă și un venit pe măsura pregătirii lui, așa cum e firesc într-un stat în care profesionalismul și seriozitatea contează pe piața muncii. Îmi beau liniștită cafeaua, în timp ce corectez vreun caiet sau niște teste (uneori doar îmi verific mailul sau mai citesc presa online), apoi plec și eu la muncă, la elevii mei. Sunt inteligenți, activi și motivați, fiecare activitate cu ei e o plăcere. Fac naveta, dar nu am grija decontării transportului și nu mă roade obținerea unui post mai bun, mai aproape, în orașul meu în care oamenii prosperă și familiile sunt tot mai numeroase. Sunt multe posturi (de la an la an tot mai multe!), dar nu mă tentează. E mai frumos ce fac eu. Și orășelul în care lucrez e prosper, și acolo sunt mulți copii, și acolo sunt tratată cu respect, de ei și de părinții lor. Șefii și colegii mei sunt oameni bine pregătiți, amabili, care își fac serios treaba, care sunt iubiți de copii. S-a schimbat guvernul, miniștrii au avut bunul simț să-și dea demisia în urma protestelor din stradă și știu că în locul acestor oameni vor veni alții, mai buni și mai onești; dar schimbările astea de sus nu ne afectează pe noi, inspectorii și directorii nu au culoare politică, doar profesionalism și grijă pentru ca munca la catedră să fie simplificată și îmbunătățită. Nu există nicio prăpastie între teorie și practică, cei de sus au pornit de jos și știu exact cum stă situația, astfel încât ce propun ei se mulează perfect pe nevoile din învățământ. Programele sunt clare, deloc stufoase, adaptate vârstei și cu terminologie ușor de înțeles, de la simplu la complex, fără o veritabilă și prematură specializare pe domeniul de studiu respectiv. Elevii nu sunt bulversați de multitudinea de informații și concepte pe care ulterior realizează că trebuie să le selecteze și sintetizeze riguros, pentru a păstra doar ceea ce este este important în plan profesional. Nu sunt bulversați de modelele și antimodelele din jur și de aiurea. Au timp să-și tragă sufletul și să concluzioneze că nu rezultatele la concursurile școlare și
extrașcolare îi definesc, ci deprinderile de învățare folosindu-se de ceea ce știu deja, de analiză și sinteză, lecțiile de viață de oriunde, nu doar cele din clasă, încrederea în sine, abilitatea de lucru în echipă, adaptabilitatea la un anumit colectiv și ritm de lucru, acceptarea faptului că nu toți sunt buni la toate, că un 5 nu e un eșec și un 10 nu e neapărat o reușită. Unii știu să-și facă timp pentru lectură, alții pentru sport, muzică sau pictură, chiar și pentru activități de voluntariat și sprijin pentru cei mai puțin norocoși. Toți știu încă să viseze, chiar dacă nu toți vor să o arate. Nu am documente multe de completat și trimis cu date limită extrem de strânse sau chiar depășite, rareori sunt aglomerată cu hârtii, dosare și dosărele, ca dovadă biroul meu, mereu ordonat... În domeniul meu, verificările și inspecțiile se fac periodic, anunțate dinainte, de către persoane abilitate, într-o atmosferă destinsă. Comunicarea cu familiile elevilor este și ea foarte bună. Niciodată nu m-am simțit jignită de abordările unora mai mult sau mai puțin obtuzi, care să
considere că doar calitatea de părinte le-ar conferi automat dreptul de a emite opinii depreciative despre școală și profesori, în general cam despre orice și oricine. Sistemul de învățământ din România nu știe ce înseamnă dezinteres și agresivitate la clasă, față de colegi sau cadrele didactice. Nici suprapopulare a colectivului de elevi. Nici abandonul școlar. Nici părinți care arată cu degetul către cei care nu reușesc să suplinească lipsa lor de implicare în educația copiilor. După serviciu, îmi iau fiul de la bunici (îmi permit o bonă, dar consider că e mai sănătos ajutorul lor), facem o plimbare scurtă spre casă, pe trotuarele curate și bine întreținute, așa cum sunt de altfel și străzile și autostrăzile, mari și moderne. Ca în Germania. Parcă așa spunea cândva un ministru (sau chiar prim-mistru?): avem autostrăzi ca în Germania și în orice alt stat european bine dezvoltat. Îmi povestește cum a fost la școală, apoi își face singur tema, scurtă și simplă, și îi rămâne timp destul de joacă, afară sau în casă. Uneori și de lectură. Sunt încrezătoare că așa va fi și peste vreo cinci sau poate zece ani, când nu va fi asaltat de termeni și sintagme ca țesutul palisadic și cel lacunar, oligopeptidaze și oligopeptide, izoalchine și izoalchene, galvanostegie și alte
informații neesențiale pentru supraviețuire și adaptare la viața socială și profesională de mai târziu...
Poate se vor schimba și textele obligatorii din programa de română și nu va mai fi nevoie să-i explic și să „modernizez“ problematica țăranului din satul românesc de acum un secol, atât de diferită de cea a tânărului din mediul urban de azi, ale cărui preocupări și concepții despre viață, avere, iubire, căsnicie, familie, etc. sunt, din păcate, dependente de consumism, tehnologizare și chiar răsturnarea valorilor tradiționale. Mă uit la știri. Pe un singur canal și nu în fiecare zi. Acum, la televizor, e difuzat un discurs
al președintelui în care cere parlamentarilor: „Nu vă bateți joc de România!“ Președintele țării, om
de înaltă ținută morală și cu activitate politică remarcabilă, are ochii larg deschiși, vorbește pretutindeni numai românește, indiferent de context și țara în care se află, nu pentru că nu știe una
sau mai multe limbi străine. Este sincer preocupat de bunăstarea poporului său și îngrijorat de
exodul românilor, exprimându-și în repetate rânduri regretul față de inconștiența predecesorilor săi
care au permis și chiar încurajat, în termeni și atitudini de-a dreptul jignitoare, acest fenomen.
Cartea mea de identitate, îmi trece aiurea prin minte, trebuie înlocuită anul ăsta. Pe spate e plină de
ștampilele de la vot. Mi-am exercitat acest drept, așa cum mi-am propus atunci (dar câte nu mi-am
propus!), în clasa a VI-a, când profesoara de geografie ne-a spus, fără să știe că cel puțin unul dintre
cei din bănci va fi bântuit toată viața de cuvintele ei: „Voi sunteți generația de sacrificiu“. Urmează o știre despre aprobarea unei legi care să interzică total, timp de zece ani, tăierea arborilor, comerțul și exportul de lemn. Ca în Albania. Gata cu defrișările nebune! Câte hârtii mi-au trecut și-mi trec mereu prin mână, copaci întregi... Și măcar de-ar fi toți metamorfozați în veritabilă hrană spirituală! Prea puțini puieți îi înlocuiesc pe cei tăiați... Un simplu și ceva mai lung drum prin țară îți oferă tabloul dezolant al cruzimii și grabei cu care sunt exterminate pădurile, cu bușteni frumos aliniați și cărați, cu autocamionul, cu bacul sau vaporul, făcându-te să te întrebi, cu inima strânsă, care e destinația lor finală și ce rămâne în locul lor... Șirul gândurilor mi-e întrerupt de imagini cu un spital mare, modern, bine dotat, care se construiește la M., în care vieți vor fi salvate și altele vor fi ajutate să sosească pe lume, cu medici bine pregătiți și motivați nu doar moral să respecte jurământul lui Hipocrate. Ca în toate spitalele din România. Nimic nu ia foc, niciun bebeluș abia ivit pe lume nu e condamnat la moarte din motive pe care mintea refuză să le accepte, nimeni nu e depășit de situație, nimeni nu e găsit țap ispășitor doar pentru că este mic într-un sistem mare, nemilos și corupt. Ziua e pe sfârșite și nu m-a stors ca pe-o lămâie. Mă joc puțin cu copilul de lângă mine și cu cel din mine, glumim și teminăm de completat puzzle-ul cu „lumea veselă“. Înainte de culcare, mai citesc ceva, îmi verific programul de mâine și îmi pregătesc materialele de lucru. Somnul mă fură apoi într-o lume a viselor plină de zâmbete și culoare. Viața nu e deloc stresantă, timpul nu galopează nebun călcând în picioare principii, speranțe și eforturi... În momentele de tihnă, găsesc răgazul de a-i mulțumi lui Dumnezeu că m-am născut și mi-am născut la rându-mi copilul într-o țară în care orice se poate cu voință și muncă, inteligență și tact, în care sunt promovate și respectate nu doar libertatea de exprimare, libertatea de conștiință (căci toți au conștiință și și-o ascultă!) și cea la informație, ci și principiul egalității șanselor, accesului nediscriminatoriu la actul de justiție, dreptul la viață, la ocrotirea sănătății și la un mediu sănătos, la educație și cultură. Aceasta ar fi ziua mea într-o Românie perfectă, descrisă într-un eseu nestructurat, fără argumente și conectori specifici, fără concluzie în paragraful final, lăsând cititorul să delimiteze singur elementele pur ficționale de cele reale – sau invers.


Și acum, vă supun citirii și judecății textul următor. Evident, pentru a-ți forma o părere, trebuie să citești mai multe texte de același autor.

Raluca Medeleanu, 14 ani, Școala Gimnazială Ion Creangă, Tălpigi, jud. Galați

O zi în România perfectă

Cu toții ne mândrim că suntem români, ne înălțăm steagul României pe teascul capului și privim cu mândrie cum flutură mai antic și eroic în colonia de naționalități. Însă, oricât ne-ar bucura imboldul oferit de tricolor, nu este aceasta România perfectă, ci, în fabrica minții, fiecare începe să coasă altfel silueta acesteia. Pusă în pantofii unui astfel de arhitect al propriei lumi, am început să răsfoiesc în revista țării atât articolele calităților, cât și cele ale defectelor, reușind așadar măcar între pereții minții să jonglez cu acea „Românie perfectă a mea” . Deschizându-mi porțile portalului minții calc pe un pământ suflat cu pudra anticului, care nu strigă după ajutor din cauza lipsei vegetației, ci are în neantul său baletând numeroși ciorchini de verdeață. Pe acest sol românesc îți îneci privirile în marea de oameni care s-au întors din străinătate pe crengile țării lor natale, încercând să lucreze în scopuri favorabile pentru aceasta, trimițând-o în clasamentul celor mai dezvoltate țări. Mergând pe bârna acestei „Românii perfecte” constat oameni care nu mai sunt scufundați în mlaștinile nevoilor, și încep a se imobiliza cu toții spre construirea unui design ieșit din comun al României, drumurile fiind asfaltate, parcurile curățate iar reciclarea nu doar o vorbă aruncată aievea, ci un mugur al realității. Ridicând capul din pământ, văd oameni care nu își aruncă unul altuia injurii în cadrul jocului de volei al dialogului, încât țipătul păcii se aude asurzindu-ne egoul, iar beculețul fraternității să stea veșnic aprins printre români. „Liberté, égalité, fraternité” își are rădăcinile în motto-ul Franței, în schimb, în linearul României mele perfecte, acesta și-ar face ,fără vreun strop de întrebare, loc în coregrafia sa., încât prin arterele fiecărei idei ar naviga corabia libertății de alegere; dintr-o avalanșă de idei toate ar fi bune, subliniind egalitatea; dintr-o galaxie de idei, fiecare s-ar lega una cu alta, amintind fraternitatea. În acea zi culeasă din România mea, ne vom aminti de istoria noastră, de rădăcinile care am fost, și la inflorescențele la care am ajuns, datorită evoluției, și poate așa ne vom spori imaginația, dându-i curs și dezvoltând noi invenții ce vor pleca în lume din „România, țara noastră de dor, țara tuturor”. După cum mărturisea Eminescu : „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară.” , încât trebuie să privim și spre granița cu trecutul, ducând mai departe istoria noastră aurită și deosebită în rândul altora. „România e un stat tânăr și e animat de un soi de energie care ne face, pe cei mai mulți
dintre noi, să ne comportăm ca niște adolescenți. Cel mai frumos lucru la România rămâne România.“, citat ce era lăsat să cadă pe portativul vorbirii, la un moment dat, de Cristi Puiu, aducându-ne aminte că fiecare zi poate fi perfectă în România, dacă ne contrastăm cu opinia sufletului ce se simte mereu tânăr și cu bateriile bine încărcate la fiecare pas făcut pe acest pământ pitoresc perfect pentru eternitate. O zi perfectă în România – o zi în care nimic nu are limite, o zi în care putem spune și face cu toții ceea ce inima refuză să exteriorizeze în România de astăzi. Dacă aș avea oportunitatea să mângâi cu bagheta săvârșirii toate aceste schițe măcar pentru o zi aș da naștere unei țări cu mult mai bune, bucurându-ne de tot ceea ce beneficiem, și scoțând astfel adevărata frumusețe la iveală. Poate, nu am mai pleca pe tablele de șah adverse, și ne-am adânci privirile în pergamentul oferit de peisajul țării noastre. Poate atunci, vom putea spune întradevăr că suntem mândri că suntem români! Poate atunci vom fi lăudați pentru capacitățile noastre.


Cam atât. La final, vă urez să trăiți o zi, măcar o zi, în România Perfectă! Eu pot doar să vă dau niște linkuri spre ,,O zi în România Perfectă”, pentru mai multe informații, date din și despre acest concurs:

https://calan1387.wixsite.com/romaniaperfecta
https://www.facebook.com/oziromaniaperfecta/?fref=ts









.  | index













 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!