agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1886 .



Gelozie
proză [ ]
din Fericul neferic, vol. 2

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2017-01-20  |     | 



Tu ești cel care vorbeai, aproape cu fanatism, despre responsabilitatea individului pentru propria viață. Destinul nu e o umbră, spuneai, care te ia de mână și te trece strada ori te lasă pe linie în fața tramvaiului. Este secunda de libertate pe care, prin tine, și-o asumă veșnicia spre a afla cine este. Efemeritatea scânteii, prin raportare la foc, nu e altceva decât infinită cunoaștere de sine. Nici focul nu știe că există fără acel moment de rebeliune, evadare, de ieșire din sine a scânteii. Deci, îți este foarte clar rostul pământean. Să arzi, luminându-te!
Doamne, ce vremuri frumoase! Îpreună eram unul. Cum răsărea soarele deveneam de nedespărțit. Ziua începea cu alergarea până în parc, hrănirea bancului de pești, a lebedelor și a rațelor de pe lac. Urmau, sâmbăta și duminica cu nelipsita licoare la Cafeneaua actorilor; într-o discretă faimoasă companie. Ca niște drogați, savuram în tihnă aroma, eliberați de orice griji. Și odată cu aburii, ce se ridicau din ceașcă ori pahar, trăiam senzația plutirii prin lumea ideilor și pe deasupra apei. Ne agățam de cel mai banal pretext spre a ne porni pe filosofare. Timpul rămânea undeva suspendat în afara noastră. Rareori cădeam la pace, dar sorbeam cu atâta intensitate fiecare clipă că nici nu băgam de seamă când venea seara. Te aruncai în pat și până dimineața se putea tăia lemne pe tine. Eu te mai vegheam o vreme și, ascultându-ți răsuflarea regulată, pe neștiute, treceam pe tărâmul visului.
Am venit pe lume împreună, am copilărit împreună, am mers la aceeași școală. În liota de copii erai de nestăvilit cu mingea la picior. Sufeream pentru fiecare talpă pusă, entorsă ori julitură la cot sau la genunchi. În câte plute nu ne-am urcat și câte cuiburi nu am golit de ouă! De câte ori nu te-am scos din apă când se rupea sloiul sub noi… Erai un nesăbuit, te avântai până în mijlocul gârlii! Ce-am mai tras de tine pentru examenele alea la logică cu Blitz ori Enescu, la epistemologie… Erai împotriva oricărui canon, fie el chiar și lingvistic. Nu acceptai daturile. Le simțeai apăsarea ca pe un atentat la propria-ți libertate. Spuneai că fiecare dintre noi suntem însăși logica în manifestarea ei universală, episteme. Și că omul nu are reguli, deci nu există logică. Parcă erai un nepământean! Foarte greu, abia axiomatizarea te-a făcut să înțelegi nevoia reperelor, chiar dacă erai convins că la certitudine nu se poate ajunge. În schimb, recunosc, la istoria filosofiei mă băgai în cofă cu memoria ta de elefant și cu formidabila subtilitate de a face legături și a descoperi cele mai intime corelații între orice. Câtă patimă puneai și câte argumente găseai pentru a-ți susține fiecare aserțiune… Erai de nestăvilit când te porneai! O luai așa ca prostul pe arătură, dar, recunosc, fascinai prin ardența cu care credeai în adevărurile tale.
Dacă te-ai fi văzut cât de fericit erai cu rucsacul în spinare, cât de apăsat călcai fiecare piatră pe ulițelea alea din fiecare sătuc de munte pe care l-am colindat. Parcă voiai să-ți lași urma acolo, să se știe că ai trecut Tu. Dar, nicăieri nu am mai întâlnit tihna și pacea aceea sofianică de la schitul Slănic, unde, încă în șoaptă, se mai pomenea că ar fi fost, cândva, vatră de legionarism. Retrași între culmi și păduri, am stat o săptămână. Nu ne închinam, nu ne rugam! Îi dam înainte cu Heidegger, Sartre, Noica… Dar de la călugărul ăla cu ochi de diavol, de ziceai că e însuși Lucifer când vorbea, am învățat cum trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu. Ne dădeau lacrimile când ascultam modulațiile arhaice, aproape onomatopeice, ale acelui mirific “alleluuuuuuiaaaaaa” al corului mânăstiresc! Cerul se unea cu pământul și orice încrâncenare, inflexiune, rezistență se topea. Involuntar deveneai un uriaș gol care se umplea cu o neasemuită pace. Plinirea, plenitudinea se uneau cu extazul. Nu era nimic mistic, dar probabil eram foarte, foarte aproape de acea tainică nirvana. Te simțeai integrat într-un unic tot și rezonai cu ceva misterios, de neexplicat, ce se pogora asupră-ți de pretutindeni ca o binefacere.
Tot împreună eram și atunci pe litoral, când am cunoscut-o. La “Vraja mării”, chiar pe faleză, beam bere la măsuța noastră, pe care chelnerița aia simpatică ne-o elibera cum ne vedea, între port și cazino și scuipam coji de semințe în mare. Cu trupul musculos și perfect armonios de parcă erai Discobolul și bronzat ca un harap atrăgeai toate privirile. Lume multă, pe mine nici nu mă vedea când ți-a cerut voie să se așeze la masa noastră. Târziu am descoperit că eram din același sat, iar ea, studentă la biologie, venise cu grupa în practică să studieze biodiversitatea marină. Zveltă, cu o fustă scurtă, peste genunchi, păr lung, blondă și ochi verzi m-a fascinat și m-a intimidat din prima clipă. M-am muiat tot când s-a apropiat de noi, că abia m-am mai putut ridica de sub masă. Știai că m-am îndrăgostit și eu, instantaneu, de ea. Dar preferai să te prefaci că nu bagi de seamă. Eu am scris versurile alea de dragoste pe care i l-ai dedicat. Și cu care, probabil, ai cucerit-o. Tu doar le-ai recitat și mai apoi te-ai dedulcit cu mierea de pe buzele ei. La umbra iubirii voastre, ca un intrus, v-am trăit cu discreție idila. Atât cât a fost!
Te-am însoțit, fără să crâcnesc, când te-ai prăvălit în adâncurile ființei pe acel submarin imaginar, abandonându-te complet durerii și singurătații. Eu ți-am vegheat fantasmele. Eu ți-am turnat, pic cu pic, tămadă peste răni. Și, pe măsură ce se cicatrizau, tot eu te împăcam cu lumea și cu zeul. Eu te-am scos la suprafață. Mă bucuram că, în sfârșit, ai găsit paiul de care să te agăți, că ți-ai reluat obiceiurile, ți-ai îmbrăcat iarăși platoșa de războinic. Dar ieri, privindu-te îngenuncheat cum smulgeai, pierdut, trandafiri roșii din buchetul ăla comemorativ și-i înfigeai în zăpada afânată mi-am dat seama că nu ești decât o mască. Fariseule, poate tu cel adevărat nici nu te-ai mai întors! Ce, crezi că nu știu că tot mai vrei să pleci la ea? Ți-am tot repetat că femeile sunt flori. Și că florile nu sunt veșnice! Nu-ți mai ajunge? Tu ai luat totul. Eu… Și “dincolo”, tot tu vrei să fii alesul? De fațadă spui vrute și nevrute, păcălești pe alții… Dar eu știu cum te mistuie dorul. Simt că te-ai cam săturat de viață. Nenorocitule, egoistule! Ce faci, te dezici de întregul tău crez? Pe mine cui mă lași? Uiți că eu sunt sufletul tău? Nu, nu bibicule… Odiseea nu s-a încheiat! Mai ai, încă, de făptuit. Ori, treaba ta, dacă așa ți-e mai bine, de pătimit! Și… apoi, eu încă nu mi-am terminat de scris povestea despre tine.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!