Am intrat pe portiță rulând încet, privind trandafirii de parcă-i vedeam prima oară, Letiția stătea în foișor cu un pix în mână, l-a lăsat pe masă pornind către casă în timp ce-mi spunea:
- Nu s-a schimbat nimic, aprinde grătarul, scoate băutura, pregătește paharele, mă-ntorc în zece minute.
- Bine Letiția, bine, așa voi face.
De schimbat, nu m-am schimbat, mi-ar fi luat prea mult, nevoi fiziologice nu aveam, nu mâncasem și nu băusem nimic vreme de opt ore, am așezat cărbunii pe grătar, cinci pastile pentru flacără și le-am dat foc. Am adus din frigider carnea condimentată, câteva sticle de bere, vin și apă minerală, dar și o sticlă din coniacul preferat. Mesele noastre obișnuite din grădină, dar mai ales cele cu motivație specială aveau întotdeauna ca punct de plecare preparatele la grătar, ceafă, cârnați, mititei, pulpe de pui sau ficat la grătar, legume diverse pe grătar, brânzeturi, salate asortate și deserturi de cofetărie. În restul zilelor găteam divers, supe, ciorbe, tocănițe, sarmale, paste și tot ce se mănâncă în mod normal în orice familie.
În această seară de august se simțea încercarea noastră, a tuturor, de a anima atmosfera, toți dovedeam stângăcie, de parcă eram trei adolescenți timizi la prima ieșire în oraș. Lansam teme de discuție sortite din start abandonului, orice remarcă se năștea moartă, ne comportam ca la priveghi, de fapt eram la un priveghi, singurul lucru neîmplinit încă fiind prohodul cu ocazia dispariției unui obicei care a ținut unit acest grup zeci de ani, petrecerile lor în patru de la începutul începuturilor fiind atât de vii și lipsite de complexe, încât orice intrus avea serioase probleme de adaptare, putând foarte ușor să fie respins sau să se retragă singur, speriat sau cel puțin derutat. Toți își aveau locul lor în grup, se înțelegeau din priviri, legăturile lor stranii, atipice pentru două familii obișnuite, erau, se pare, un liant extrem de puternic al funcționării și rezistenței chiar și-n condițiile prigoanei comuniștilor, dar era evident de mult timp, parcă dintotdeauna, că legătura cea mai importantă a grupului o reprezenta Letiția, ea era elementul esențial al întregului edificiu, cheia de boltă și factorul de coeziune, totul pornea de la ea și se termina cu ea, cea mai frumoasă femeie din lume era acum pe punctul să plece în condiții tragice, de aici și suferința implacabilă a tuturor membrilor grupului. Fără Letiția nimic nu mai era la fel, nimic nu mai avea rost, înstrăinarea celei mai frumoase femei din lume începuse cu cinci ore mai devreme, nimeni nu-i mai putea opri plecarea, mai ales că nici ea nu-și mai dorea nimic mai mult decât plecarea departe, în singurătate, fără durere sau regrete. Trebuia să învățăm să trăim altfel, să vorbim puțin, exersând tăceri noi, constructive, pline de afectivitate. În noile condiții vorbele păreau pălăvrăgeală, jocurile cu răspunsuri la întrebări își pierdeau sensul, totul se măsura în zile rămase fără durere de oase, în cele cu durere suportabilă, în cele oribile cu dureri care cedează doar la morfină... în ultima zi, cu ultimele ore, cu ultimele clipe, în numărul privirilor cu răspuns în ochii ei decolorați și ficși. Un mod de viață trebuia uitat, altul, mult mai sărac, trebuia însușit, principala lecție de învățat cât mai repede fiind destrămarea ireversibilă. Uitarea, abandonul, negarea, tăcerea celui pedepsit și deopotrivă a celui vinovat, toate începeau cu seara aceea să devină mod de viață, firescul exuberant și solidar devenise însingurare, înstrăinare, până și altruismul generalizat și necondiționat care ne anima pe toți și pe fiecare, dintr-o teamă a eșecului ridicol, dobândise parcă o conștiință de sine, o reținere pudică și vinovată. În seara aceea a-nceput, de fapt, dispariția noastră, a tuturor, dizolvarea legăturilor care au funcționat mai bine de treizeci de ani urmând a se realiza într-un timp mult mai scurt, oricum procesul începuse, nu eram tabere adverse, dar nici nu mai eram gașca, involuntar eram fiecare pentru el, mânați de mincinoasa și ticăloasa de viață, gașca se dezintegra, și asta dintr-un motiv simplu: gașca avea un început comun, întâlnirea celor două fete în cantina studențească din Cluj, noi intrări imediate, Mihai și Marcel, un intrus acceptat cu greu și după un test al timpului extrem de sever, acesta fiind eu, iar acum starea principală a grupului devenise spaima, cu toate manifestările ei egoiste, distrugătoare, despărțirea dictată cu nepăsare de marele judecător, Timpul, semănând disperare și groază în rândurile și așa împuținate ale grupului.
Erau două candidaturi la dispariție, în grup, una involuntară, certă și dureroasă, alta afirmată ca intenție, voluntară, generată de prima. Probabil că Mioara, strivită de perspectiva primei dispariții și din necesitatea păstrării unui cap limpede și a unei mâini hotărâte, nu se mai gândea la sugestia mea din urmă cu șase luni, dar în mintea mea, locul bucuriilor de fiecare clipă îl luaseră deja amintirile din seara aceea, prima a disperării, a asumării, a formulărilor lucide. Deja plăsmuiam scenarii finale, dovadă a egoismului, dar și a spaimei de a rămâne singur, într-o lume fără sens.
După căldura zilei și dogoarea jarului din grătar, răcoarea serii se instala în foișor, sticla de coniac se golise, apăruse una cu whiskey aproape plină, grețoasă senzație fără gheață, mai bine începeam cu whiskey continuând cu divinul coniac, care de drept se bea după masă, ca digestiv, doar noi, plăcându-ne atât de mult, îl beam oricând, în orice moment, fripturile au fost senzaționale, poate din pricina celor nouă ore de la ultima masă, dintr-o solidaritate care mai funcționa, fetele au plecat deodată la culcare, lăsându-mă singur, de fapt nu singur, ci cu un prieten aromat numit Cabernet Sauvignon. Am ațipit, m-am trezit înfiorat de răcoarea nopții de sfârșit de august, n-am vrut să intru în casă să n-o trezesc pe Letiția cu sunetul ușilor de la intrare și de la bucătărie, m-am dus la mașină, aveam mereu în portbagaj un jerseu și o pelerină, le-am luat pe amândouă peste tricoul în care rămăsesem de peste zi, am mai ciopârțit o bucată de ceafă rumenită și rece, ca să stimulez pofta de vin, am băut câteva guri din pahar, afundându-mă în fotoliul meu directorial pe roți, cu intenția de a-mi continua somnul.
- Bei de unul singur, mai este vin?
- Huuii! Ce m-ai speriat, eram ațipit, ai spus ceva?
- Ziceam că ai băut singur tot vinul.
- Nu cred, doar de dormit am dormit singur, vezi în frigider, sunt două sticle de Muscat Otonel demidulce, și ție și Letiției vă place mult vinul ăsta.
- O destupi? Și mi-a înmânat sticla și tirbușonul.
- Mergi mâine la muncă?
- Nu, presupunând că va fi bine cu Letiția, mi-am imaginat că-mi va fi greu și mi-am luat liber două zile, așa că vreau s-o folosesc și pe-a doua. Chiar e bun vinul ăsta!
- Ce s-a-ntâmplat cu noi, Mioara? Parcă ne-am înstrăinat pur și simplu, eu nu știu ce să spun sau ce să fac, mi-e frică și s-o privesc prea insistent, mi-e și dor de chipul ei, dar îmi privesc mereu mâinile, pe ea o privesc doar pe furiș, direct nu îndrăznesc, nu mai suport nenorocita asta de situație, tu știi ce-i de făcut?
- Deocamdată să bem, sper să depășim șocul cât mai repede, deși o vedeam schimbată într-un fel în ultima vreme, nu m-așteptam, și eu am fost șocată când a devenit o certitudine, pe lângă teama de moarte ea mai trăiește și un fel de vină că ne face nouă necazuri, ar vrea să plece undeva, să moară fără s-o știe nimeni, iar noi suntem depășiți clar de situație, nu cred că vom rămâne mereu în această stare oribilă, trebuie să ne revenim, să găsim căile de comunicare adevărate și sincere, acum trăind niște episoade false, de fapt viața în aceste momente este falsă, suferința pentru mintea omului este o mare minciună, universală și devoratoare, starea naturală este cea a iubirii, bucuriei și fericirii. Ce-i aia? Cum să poți concepe și accepta mai ales, că vei muri, când tu nu te-ai săturat de viață, încă nu ți-ai trăit toată iubirea ce-o aveai de dăruit, sufletul ți-a fost umplut cu iubire de El, de Dumnezeu, care acum te-a abandonat. Din cauza spaimei, și mie îmi vine să fug, dar n-o voi face, bagă de seamă și tu, ai bătut niște apropo-uri, ai răbdare, iubește-o pur și simplu, are nevoie de iubirea noastră până la capăt, nu noi contăm acum, ea este centrul universului nostru, asta trebuie să înțelegem... După... ne-om duce fiecare unde-om vedea cu ochii, eu plec în Franța, vând casa, îi dau jumate banii lui Marcel și o tai dincolo.