Poetry (0.465s) Poetry, prose, essays, comments, poems - International Culture and Literature
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
Agonia.Net | Policy | Advertising | Contact | Participate | |||||||
|
|
|
|
|
|
|
| ||
 |
| ||||||||
![[ Creative ]](/images/menu/eng_CREATIVE.png){kind=small} ![[ Internet ]](/images/menu/eng_INTERNET.png){kind=small} ![[ Culture ]](/images/menu/eng_CULTURE.png){kind=small} ![[ Society ]](/images/menu/eng_SOCIETY.png){kind=small} ![[ Events ]](/images/menu/eng_EVENTS.png){kind=small} ![[ Art ]](/images/menu/eng_ART.png){kind=small} ![[ Books ]](/images/menu/eng_BOOKS.png){kind=small} ![[ Dialogue ]](/images/menu/eng_DIALOGUE.png){kind=small} ![[ Press ]](/images/menu/eng_PRESS.png){kind=small} ![[ Regional ]](/images/menu/eng_REGIONAL.png){kind=small} ![[ _INTERVIEW ]](/images/menu/eng_INTERVIEW.png){kind=small} ![[ Contact ]](/images/base.png){kind=small} |
|||||||||
 |
|||||||||
| |||||||||
|
agonia.net 
· Dan Coman and Serban Axinte, Sunday, Novemeber 23rd, 2008 at Dekos Literary Circle
Article 
Despre Boierism: manifest si razie
Round Table
|
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-24 | [This text should be read in romana] | Submited by C. Octavian S Albert Camus MITUL LUI SISIF Lui Pascal Pia O, suflete al meu, nu năzui la viața nemuritoare, ci epuizează domeniul posibilului. PINDAR (Pythica a IlI-a) UN RAȚIONAMENT ABSURD Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă ce poate fi întîlnită în acest secol, și nu despre ofilosofie absurdă, pe care propriu-zis timpul nostru n-a cunoscut-o. O elementară onestitate mă obligă să arăt, încă de la început, tot ceea ce ele datorează anumitor spirite contemporane. Nu numai că nu am intenția să ascund aceasta, dar gîndirea lor va fi citată și comentată de-a lungul întregii lucrări. În același timp, e util totuși să notez că absurdul, socotit pînă acum O concluzie, este considerat în eseul de față ca punct de plecare. În acest sens, despre comentariul meu se poate spune că e, într-o oarecare măsură, provizoriu : nu se poate afirma dinainte la ce atitudine obligă. Cititorul va afla în el doar descrierea, în stare pură, a unui rău al spiritului. Nici o metafizică, nici o credință nu figurează aici pentru moment. Iată singurele limite și singura intenție a acestei cărți ABSURDUL ȘI SINUCIDEREA Nu există decît o problemă filosofică cu adevărat imporŹtantă : sinuciderea. A hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filo-sofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. AcesŹtea sînt doar jocuri; dar mai întîi trebuie să răspunzi. Și dacă e adevărat, după cum susține Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înțeleŹgem cît de important este răspunsul, de vreme ce el va preŹcede gestul definitiv. Iată niște evidențe sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adîncim pentru câ mintea noastră să le vadă limpede. Dacă mă întreb după ce judec că o anumită problemă cere un răspuns mai grabnic decît o alta, îmi răspund că după acțiunile la care obligă. N-am văzut pe nimeni murind pentru argumentul ontologic. Galilei, care deținea un adevăr științific de mare importanță, s-a lepădat de el cum nu se poate mai ușor de îndată ce și-a văzut viața în primejdie, într-un anume sens a făcut bine. Pentru acel adevăr nu meriŹta să mori pe rug. E cu desăvîrșire indiferent dacă Pămîntul se învîrteste în jurul Soarelui sau dacă Soarele se învîrtește în jurul Pămîntului. Mai exact, lucrul nu are nici cea mai mică însemnătate. În schimb, îi văd pe mulți oameni murind pentru că socotesc că viața nu merită să fie trăită. Îi văd pe alții lăsîndu-se, în chip paradoxal, uciși pentru ideile sau iluŹziile pe care le oferă o rațiune de a trăi (așa-numita rațiune de a trăi este totodată sî o excelentă rațiune de a muri). Consider deci că între6area care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a ști dacă viața are sau nu un sens. Cum să-i răspundem? În iegătură cu toate problemele esenŹțiale, înțeleg prin asta toate problemele care implică riscul morții sau care amplifică în om pasiunea de a trăi, nu există, probabil, decît două metode de gîndire, cea a lui La Palisse si cea a lui Don Quijote. Numai echilibrul între evidență și lirism ne poate îngădui să avem acces în același timp la emoție și la claritate. Fiind vorba de un subiect aț'ît de umil și totodată atît de patetic, dialectica savantă și clasică trebuie 106 ♦ Albert Camus așadar să lase locul, fapt de la sine înțeles, unei atitudini de spirit mai modeste, care să purceadă în același timp din bun simt și din simpatie. Despre sinucidere nu s-a discutat pînă acum decît ca despre un fenomen social. Dimpotrivă, e vorba aici, pentru început, despre raportul între sinucidere și gîndirea individuală. Un gest ca acesta se pregătește în adîncurile tăcute ale inimii, precum o mare operă. Omul însuși îl ignoră. Intr-o seară, îsi trage un glonț în cap sau se aruncă în apă. Despre un admiŹnistrator de imobile care se omorîse, mi se spunea cîndva că în urmă cu cinci ani își pierduse fata, că de atunci se schimŹbase mult și că întîmplarea îl rosese pe dinăuntru". Nu există cuvînt mai exact. A începe să gindești înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru. Societatea nu are mare amesŹtec în acest început. Viermele se află în însăși inima omului. Acolo trebuie căutat. Acest joc mortal, care duce de la luciŹditatea în fața existenței la evaziunea în afara lumii, trebuie urmărit și înțeles. O sinucidere are multe cauze si, în general, cele mai apaŹrențe nu sînt și cele mai eficace, foarte puțini oameni se siŹnucid (ipoteza nu e totuși exclusă) fiindcă așa au hotărît. Criza este aproape întotdeauna declanșată de oeva incontro-labil. Jurnalele vorbesc adesea de necazuri intime" sau de o boală incurabilă". Sînt explicații valabile. Dar ar trebui să știm dacă, în acea zi chiar, un prieten nu i-a vorbit pe un ton indiferent acelui deznădăjduit. Vinovatul este, în acest caz, prietenul. Căci indiferența lui poate fi de-ajuns spre a preciŹpita tot dezgustul și toate resentimentele aflate pînă atunci m suspensie. Dar dacă e greu să fixăm momentul precis, demersul subŹtil în cursul căruia spiritul a pariat pentru moarte, putem toŹtuși să tragem, din chiar acel gest, toate consecințele pe care el le presupune. A te omorî înseamnă, într-un sens, și ca în melodramă, a mărturisi. A mărturisi că ești depășit de viață sau că nu o înțelegi. Dar să nu mergem totuși prea departe cu aceste analogii și să ne întoarcem la cuvintele curente. A te omorî înseamnă a mărturisi că viața nu merită să fie trăită". A trăi, firește, nu-i niciodată lucfu ușor. Continuăm l Să nu scăpăm prilejul de a sublinia caracterul relativ al acestui eseu. Într-adevăr, sinuciderea poate avea cauze mult mai onorabile. De exemplu, cazurile de sinucidere politică așa-numita sinucidere de protest, din timpul revoluției chineze. MITUL LUI SISIF ♦ 107 să facem gesturile pe care ni le comandă existența, pentru multe motive, din care primul e obișnuința. A muri din pro-pria-ți voință presupune a fi recunoscut, fie și numai instincŹtiv, caracterul derizoriu al acestei obișnuințe, absența oricărei rațiuni profunde de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian și inutilitatea suferinței. În ce constă, așadar, acest incalculabil sentiment care privează spiritul de somnul necesar vieții? O lume pe care o poți explica, chiar cu argumente discutabile, este o lume fa-miiiară. Dimpotrivă, într-o lume dintr-o dată lipsită de iluzii și de lumină, omul se simte un străin. Exilul lui e fără scăpare, de vreme ce-i lipsit de amintirea unei patrii pierŹdute sau de speranța într-un pămînt al făgăduinței. SentiŹmentul absurdului nu-i decît divorțul acesta dintre om și viața sa, dintre actor și decorul său. De vreme ce toți oameŹnii sănătoși s-au gîndlt la propria lor sinucidere, vom recuŹnoaște, fără alte explicații, că există o legătură directă între acest sentiment și aspirația către neant. Subiectul eseului de față este tocmai raportul dintre abŹsurd și sinucidere, măsura exactă în care sinuciderea este o soluție împotriva absurdului. Se poate stabili ca principiu că acțiunile unui om care nu trișează trebuie să fie comandate de'ceea ce el socotește a fi adevărul. Credința în absurditatea existenței trebuie deci să-i hotărască purtarea. E legitimă curiozitatea de a ne întreba, limpede și fără false patetisme, dacă o concluzie de acest ordin impune părăsirea cît mai grabnică a unei condiții de neînțeles. Vorbesc aici, desigur, de oamenii dispuși să se pună de acord cu ei înșiși. Exprimată în termeni clari, problema poate să pară simpla și totodată insolubilă. Dar e greșită presupunerea că întrebările simple duc la răspunsuri la fel de simple și că eviŹdența implică evidenta. Apriori și inversînd termenii probleŹmei,' după cum omul se sinucide sau nu se sinucide, s-ar părea ca nu există decît două soluții filosofice: a spune da sau a spune nu. Dar ar fi prea frumos să fie așa. Căci trebuie să ținem seama și de aceia care, fără să ajungă la vreo concluzie, se întreabă neîncetat. Aici, abia dacă fac o ironie: e vorba de majoritatea oamenilor. Văd, de asemenea, că cei ce răspund nu, acționează ca și cum ar gîndi da. De fapt, dacă accept criteriul nietzschean, aceștia gindesc, într-un fel sau altul, da. Dimpotrivă, se întîmplă adesea ca cei ce se sinucid să fi crezut într-un sens al vieții. Asemenea contraŹdicții sînt constante. Se poate chiar spune că nu sînt nicăieri maî vii decît în această chestiune în care, dimpotrivă, logica pare atît de necesară. A compara teoriile filosofice și 108 ♦ Albert Camus comportarea celor ce le profesează a devenit un loc comun. Dar trebuie totuși să arătam că dintre gînditorii care au refuzat un sens vieții, nici unul, în afară de Kirilov, care aparține literaturii, de Peregrinqs, care se naște din legendă , și de Jules Lequier, care ține de ipoteză, nu â mers cu logica'pînă la a refuza această viață. Se citează adesea, în deridere, numele lui Schopenhauer, care făcea elogiul sinuciderii în fața unei mese îmbelșugate. Nu-i nimic de rîs în asta. Modul acesta de a nu lua tragicul în serios nu-i chiar atît de grav, dar el îl definește pînă la urmă pe om. In fața acestor contradicții și obscurități trebuie, oare, să credem că nu există nici un raport între părerea pe care cineva o are despre viață și gestul pe care-1 face spre a o părăsi? Să nu exagerăm cîtuș'i de puțin în acest sens. In atașamentul unui om față de viața sa, există ceva mult mai puternic decîț toate mizeriile lumii. Judecata trupului nu-i întru nimic mai prejos decîț cea a spiritului, și trupul dă îndărăt în fața proŹpriei sale distrugeri. Căpătăm obișnuința de a trăi înainte de a o dobîndi pe aceea de a gîndi. In cursa care ne apropie zi cu zi cu încă un pas de moarte, trupul păstrează un avans ireŹparabil. Esențialul acestei contradicții rezidă în ceea ce voi numi eschiva,' pentru că ea este în același timp mai mult și mai puțin decît divertismentul, în sensul pascalian. Eschiva mortală" care constituie a treia temă a acestui eseu este speŹranța. Speranța într-o altă viață, pe care trebuie s-o meriți", sau jocul măsluit al celor care trăiesc nu pentru viața însâsi, ci pentru o mare idee care o depășește, o sublimează, îi dă un sens și o trădează. Totul contribuie astfel la a încurca și mai mult lucrurile. Nu în zadar s-au jucat oamenii pînă' acum cu cuvintele, prefăcîndu-se a crede că a refuza un sens vieții duce în chip necesar la afirmația că ea nu merită să fie trăită. Într-adevăr, nu există nici un fel de măsură comună, obligatorie, între aceste două raționamente. Trebuie doar să refuzăm să ne lăsăm induși în'eroare de confuziile, divorțurile și inconsecŹventele semnalate pînă aici. Trebuie să dăm totul la o parte și sâ atacăm fățiș adevărata problemă. Oamenii se sinucid pentru că viața nu merită să fie trăită, iată, fără îndoială, un adevăr nefecund totuși, pentru că e un truism. Dar această insultă adusă existenței,' această dezmințire ce i se dă vine l Am auzit vorbindu-se despre un emul al lui Peregrinos, scriitor de după război, care, după ce și-a terminat prima carte, s-a sinucis spre a atrage atenția asupra operei sale. A izbutit, într-adevăr, dar cartea a fost socotită proastă. MITUL LUI SIS1F ♦ 109 oare din faptul că existența n-are nici un sens? Cere absurŹditatea ei sa i te sustragi, prin speranță sau prin sinucidere? Iată ce trebuie să scoatem la lumină,' să urmărim și să ilusŹtrăm, înlăturînd tot restul. Obligă oare absurdul la'moarte? Iată problema ce trebuie discutată înaintea oricărei alteia, în afara tuturor metodelor de gîndire și a jocurilor spiritului dezinteresat. Nuanțele, contradicțiile', psihologia pe care un spirit obiectiv" știe să le introducă în orice problemă nu-și au locul în această căutare și în această pasiune. Aici e nevoie doar de o gîndire logică. Lucrul nu-i simplu. E ușor să fii logic. Dar e aproape imposibil să fii logic pînă la capăt. Oamenii care mor ae propria lor mînă urmează astfel pînă la capăt drumul indicat de sentimentul lor. Meditația asupra sinuciderii îmi dă așadar putința de a pune singura'problemă care mă interesează": există o logică ce duce pînă la moarte? E un lucru pe care nu-1 pot afla decît urmărind fără pasiune dezordonata, doar la lumina evidenței, raționamentul a cărui origine o arăt aici. Este ceea ce eu' numesc un raționament absurd. Mulți l-au început. Nu știu încă dacă au rămas în limitele lui. Cînd Karl Jaspers, arătînd imposibilitatea de a constitui lumea în unitate, exclamă: Această limitare mă conduce către mine însumi, acolo unde nu mă mai retrag în spatele unui punct de vedere obiectiv pe care nu fac decît să-f reprezint, acolo unde nici eu însumi nici existența celuilalt nu mai pot deveni obiect pentru mine", el evocă, după mulți alții, acele locuri pustii si sterpe unde gîndirea ajunge la hotarele ei. După mulți alții, da, fără îndoială, dar cît de grăbiți să se întoarcă din drum! Mulți oameni au ajuns, și dintre bei mai umili, la acea ultimă cotitură unde gîndirea începe să se clatine. Ei abdicau atunci de la ce aveau mai scump, de la viața lor. Alții, prinți ai spiritului, au abdicat de asemenea, dar cu prețul sinuciderii gîndirii lor, în revolta ei cea mai pură. Adevăratul efort, dimpotrivă, constă în a rămîne aici, cît lucrul e cu putință, și în a examina îndeaproape vegetația barocă a acestor ținuturi depărtate. Tenacitatea și clarviziunea sînt spectatori privilegiați ai acestui joc inuman în care absurdul, speranța și moartea își dau replica. Spiritul poate atunci să analizeze' figurile acestui dans elementar și totŹodată subtil înainte de a le ilustra și de a le retrăi el însuși. ZIDURILE ABSURDE Ca și marile opere, sentimentele adînci semnifică întotŹdeauna mai mult decît au conștiința că spun. Perseverența unei porniri sau a unei repulsii într-un suflet se regăsește în anuŹmite deprinderi de a face și de a gîndi, se continuă în conseŹcințe pe care sufletul îns'usi le ignoră. Marile sentimente poartă în ele însele propriul lor univers, splendid sau mizeŹrabil. Ele luminează cu pasiunea lor o lume exclusivă, în care își regăsesc propriul climat. Există un univers al geloziei, al ambiției, al egoismului sau al generozității. Un univers, adică o metafizică și o atitudine a spiritului. Ceea ce e adevărat pentru sentimente' specializate, va fi și mai adevărat pentru emoții, la baza lor atît de nedeterminâte și totodată atît de confuze și de sigure", de îndepărtate și de prezente" ca acelea pe care ni le dă frumosul sau pe care le trezește în noi absurdul. Sentimentul absurdității poate să-1 izbească în față pe orice om, la orice colt de stradă. În nuditatea sa dezolantă, în strălucirea sa moartă', el este insesizabil. Dar însăși această dificultate dă de gîndit. E probabil adevărat că fiecare om rămîne pentru noi un necunoscut si că există întotdeauna în el ceva ireductibil care ne scapă, bar, practic, îi cunosc pe oameni si îi recunosc după purtarea lor, după totalitatea faptelor for, după consecințele pe care trecerea lor le suscită în viață. Tot astfel pot, practic, să definesc toate aceste sentiŹmente iraționale care desfid orice analiză, pot, practic, să le apreciez, să adun suma consecințelor lor în ordinea inteliŹgenței, să le surprind și să le notez toate înfățișările, să descriu universul lor. S-âr părea că, chiar dacă 1-amvăzut de o sută de ori pe același actor, nu-1 voi cunoaște personal mai bine. Totuși, dacă fac'suma eroilor pe care i'-a întruchipat și dacă spun că-1 cunosc ceva mai bine la al o sutălea rol al său, simt că există în această afirmație o parte de adevăr. Căci acest paradox aparent este și un apolog. El are o morală, care ne învață că un om se definește ța fel de bine prin comediile sale ca și prin elanurile sale sincere. Tot astfel se întîmplă, la un alt'nivel, cu sentimentele, inaccesibile inimii, dar parțial trădate de faptele pe care le însuflețesc și de atiŹtudinile spiritului pe care le presupun. Nu-i greu de văzut că MITUL LUI SISIF ♦ 111 În felul acesta definesc o metodă. Dar e ușor, de asemenea, de văzut că e vorba de o metodă de analiză si nu de cunoașŹtere. Căci metodele implică metafizici, trădind fără voia lor concluziile pe care pretind uneori că nu le cunosc încă. Astfel, ultimele pagini ale unei cărți se află încă în primele. Acest nod este inevitabil. Metoda definită aici exprimă sentimentul că orice cunoaștere adevărată este imposibilă. Nu putem decît enumera aparențe și simți un climat. Atunci vom ajunge poate îa acel insesizabil sentiment al absurdității, în lumile diferite dar frățești ale inteligenței, ale artei de a' trăi sau ale artei pur și simplu. Climatul absurŹdității e un început Sfîrșitul e universul absurd și acea atitudine a spiritului care proiectează asupra lumii o' strălucire ce-i este proprie, făcînd să lumineze chipul privilegiat și implacabil pe care știe să i-1 recunoască. Toate marile acțiuni și toate marile filosofii au un înŹceput derizoriu. Marile opere se nasc adesea pe neașteptate, la colțul unei străzi sau la intrarea într-un restaurant. Tot astfel și absurditatea. Lumea absurdă, mai mult decît oricare lta, își trage noblețea din această naștere lipsită de măreție. În anumite situații, un om care răspunde: la nimic", cînd e întrebat la ce se gîndeste, poate că doar se preface. Cei iubiți o știu prea bine. Dar dacă acest răspuns este sincer, dacă exŹprimă acea stare ciudată a sufletului cînd vidul devine elocŹvent, cînd lanțul gesturilor cotidiene s-a rupt, cînd inima caută zadarnic veriga pierdută, el reprezintă primul semn al absurdității. Se întîmplă ca decorurile să se prăbușească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, paŹtru ore de muncă, masă, somn și luni, marți, miercuri, joi, viŹneri, sîmbătă în același ritm' iată un drum pe care îl urmăm cu ușurință aproape tot timpul. Dar într-o zi ne poŹmenim întrebîndu-ne pentru ce?" și totul începe o data cu această oboseală uimită. începe",' iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieți mașinale, dar ea inaugurează în același timp mișcarea conștiinței. Ea o trezește și provoacă urmarea. Urmarea, adică întoarcerea inconștientă în lanț sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecința ei: sinuciderea sau vindecarea. În ea însăși, oboseala are ceva dezgustător. În cazul de față însă trebuie să ajung la concluzia că e bine venită. Căci totul începe prin conștiință și nimic nu are valoare decît prin ea. Sînt observații care n-au nimic original. Dar ele sînt evidențe: aceasta e de-ajuns pentru un timp, cînd procedăm la o recu- a î 112 ♦ Albert Camus noaștere sumară a originilor absurdului. Simpla grijă" se află la originea a toate. Tot astfel și pentru fiecare zi a unei vieți fără de străluŹcire : timpul ne poartă cu sine. Dar totdeauna vine o clipă cînd trebuie să-i purtăm. Trăim din viitor: mîine", mai tîrziu", cînd vei avea o situație", o dată cu vîrsta, vei înțelege". Admirabile inconsecvențe, cînd, de fapt, e vorba de'moarte. Vine o zi totuși cînd omul constată sau spune că are treizeci de ani. Își afirmă astfel tinerețea. Dar, făcind asta, se situează în raport cu timpul. Își ia locul în timp. RecuŹnoaște că se află într-un anume moment al unei curbe pe care mărturisește că trebuie s-o străbată. Aparține timpului și, după spaima care-1 cuprinde, își recunoaște în el dușmaŹnul cel mai înverșunat. Mîine, dorea ziua de mîine, cînd întreaga lui ființă ar fi trebuit s-o refuze. Această revoltă a cărnii e absurdul. O treaptă mai jos și iată înstrăinarea: a-ți da seama că lumea e opacă", a simți cît de străină, cît de ireductibilă ne este o piatră, cu cîtă intensitate ne poate nega natura un peiŹsaj, în adîncul oricărei frumuseți zace ceva inuman, și aceste coline, blîndețea cerului, linia'copacilor își pierd,'dintr-o dată, sensul iluzoriu în care le înveșmîntăm, mai depărtate decît un paradis pierdut. Ostilitatea primitivă a lumii urcă spre noi prin milenii. Timp de o clipa nu o mai înțelegem, pentru că timp de secole n-am înțeles decît figurileși deseŹnele în care o inscrisesem, pentru că de acum înainte nu mai avem puterea să uzăm de acest artificiu. Lumea ne scapă pentru că redevine ea însăși. Decorurile mascate de obișnuință redevin ceea ce sînt.'Se îndepărtează de noi. Tot astfel după cum, în anumite zile, sub chipul familiar al unei femei o descoperim ca pe o străină pe cea pe care am iubit-o cu luni sau cu ani în urmă vom ajunge poate să dorim tocmai ceea ce ne face să ne simțim dintr-o dată atît de singuri. Dar n-a venit încă timpul. Un singur lucru doar: această opaciŹtate și această înstrăinare a lumii e absurdul. Și oamenii secretă inumanul. Dacă privim, în anumite momente de luciditate, aspectul mecanic al gesturilor lor, pantomima lor lipsită de sens, tot ceea ce-i înconjoară ne pare stupid. Un om vorbește la telefon după un perete de l Dar nu în sens propriu. Nu e vorba de o definiție, ci de o enumerare a sentimentelor pe care le poate comporta absurdul. Chiar după ce s-a încheiat enumerarea, absurdul nu e totuși epuizat. MITUL LUI SISIF ♦ 113 sticlă; nu-1 auzim, dar îi vedem mimica de neînțeles: ne întrebăm pentru ce trăiește. Acest dezgust în fața inumani-tății omului însuși, această incalculabilă cădere în fața imaŹginii a ceea ce sîntem, această greață", cum o numește un autor contemporan, e de asemenea, absurdul. După cum și străinul care, în anumite clipe, vine în întîmpinarea noastră într-o oglindă, fratele familiar și totuși neliniștitor pe care-1 regăsim în propriile noastre fotografii, e iarăși absurdul. Ajung, în sfîrșit, la moarte și la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus și e decent să ne ferim de patetic. Totuși, nu ne vom putea niciŹodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăiește ca și cum nimeni n-ar ști". Aceasta pentru că în realitate nu există o experiență a morții. În sensul propriu, experimentat e doar ceea ce a fost trăit și a devenit conștient. In cazul de față, abia dacă se poate vorbi de experiența morții celorlalți. E un succedaneu, o închipuire a spiritului, de care nu sîntem niciodată pe de-a-ntregul convinși. Această convenție meŹlancolică nu poate fi convingătoare. Spaima vine în realitate din aspectul matematic al evenimentului. Timpul ne înspăimîntă tocmai pentru că el face demonstrația; soluția nu vine decît după aceea. Toate frazele frumoase despre suflet vor primi aici, cel puțin pentru o vreme, dovada matematică a contraŹriului lor. Din trupul inert pe care o palmă nu mai lasă nici o urmă, sufletul a dispărut. Acest aspect definitiv și elementar al aventurii formează conținutul sentimentului absurdului, în lumina mortală a acestui destin apare inutilitatea. Nici o morală și nici un efort nu pot fi justificate apriori în fața matematicilor sîngeroase sub al căror semn stă condiția noastră. Încă o dată, toate acestea au fost spuse de nenumărate ori. Mă mărginesc să fac aici doar o clasificare rapidă și să indic temele evidente. Ele străbat toate literaturile și toate filosofiile. Conversația de fiecare zi se adapă din ele. Nu e vorba deci de a le reinventa. Dar trebuie să ne asigurăm de aceste evidențe pentru a ne putea întreba apoi în legătură cu chestiunea primordială. Țin să repet încă o dată că nu descoŹperirile absurde mă interesează în primul rînd, ci conseŹcințele lor. Dacă sîntem siguri de aceste fapte, care trebuie să fie concluzia noastră, pînă unde vom merge spre a nu elu- 114 ♦ Albert Camus da nimic? Va trebui să murim din proprie voință sau, în ciuda a toate, să continuăm a spera? Dar, mai înainte, e necesar să operăm același recensămînt rapid pe planul inteligenței. Primul demers al spiritului constă în a distinge ceva ce este adevărat de ceea ce este fals. Totuși, de îndată ce gîndi-rea reflectează asupra ei însăși, ea descoperă, de la bun înŹceput, o contradicție. E inutil să ne străduim aici să fim convingători. De secole, nimeni n-a făcut cu privire la această chestiune o demonstrație mai limpede și mai elegantă ca Aristotel. Consecința, adesea ridiculizată, a acestor păreri este că ele se distrug singure. Căci afirmînd că totul e adeŹvărat, afirmăm adevărul afirmației opuse și, în consecință, falsitatea propriei noastre teze (căci afirmația opusă nu adŹmite că ea poate fi adevărată). Și dacă spunem că totul este fals, înseamnă că și această afirmație e falsă. Dacă susținem că nu e falsă decît afirmația opusă afirmației noastre sau că numai afirmația noastră nu e falsă, ne vedem totuși siliți să admitem un număr infinit de judecăți adevărate sau false. Căci acela care emite o afirmație adevărată rostește în aceŹlași timp că ea este adevărată, si tot așa la infinit." ' ' Acest cerc vicios nu-i decft primul dintr-o serie în care spiritul ce se apleacă asupra lui însuși se pierde într-o rotire vertiginoasă. Tocmai simplitatea acestor paradoxuri le face ireductibile. Oricare ar fî jocurile de cuvinte și acrobațiile logicii, a înțelege înseamnă, înainte de orice, a unifica. Dorința profundă a spiritului, chiar și în demersurile sale cele mai evoluate, se întîlneste cu sentimentul inconștient al omului în fața universului său : ea este exigență de familiariŹtate, sete de claritate. Pentru om, a înțelege lumea înseamnă a o reduce la uman, a o însemna cu pecetea sa. Universul pisicii nu-i același cu universul furnicarului. Truismul Orice gîndire este antropomorfică" are tocmai acest sens. Tot astfel, spiritul care încearcă să înțeleagă realitatea nu poate să se considere satisfăcut decît dacă o reduce în termeni de gîndire. Dacă omul ar ști că si universul poate să iubească și să sufere, ar fi împăcat! Dacă gîndirea ar descoperi în oglinŹzile schimbătoare ale fenomenelor relații eterne care să le poată rezuma și care să se rezume pe ele' însele într-un prinŹcipiu unic, am' putea vorbi de o fericire a spiritului în fata căreia mitul preafericiților n-ar fi decît o plăsmuire ridicolă. Această nostalgie după unitate, această sete de absolut ilus- MITUL LUI SISIF ♦ 115 trează mișcarea esențială a dramei umane. Dar faptul că o asemenea'nostalgie există nu-1 implică neapărat și pe acela că ea trebuie de îndată potolită; căci dacă, trecînd peste prăpastia care desparte dorința de cucerire, afirmăm împreună cu Parmenide realitatea acefui Unu (oricare ar fi el), cădem în ridicola contradicție a unui spirit care afirmă unitatea totală și dovedește prin chiar această afirmație propria sa diferență și diversitatea pe care pretindea s-o rezolve. Acest al doilea cerc vicios e de-ajuns spre a ne ucide speranțele. Și acestea sînt tot evidențe. Voi repeta din nou câ ele nu sînt 'interesante în sine, ci prin consecințele pe care le pot avea. Cunosc și o altă evidență: ea îmi spune că omul e muritor. Totuși, sînt puțini la număr cei care au tras de aici ultimele concluzii. În acest eseu trebuie să considerăm ca o perpetuă referință decalajul constant dintre ceea ce ne închipuim că știm și'ceea ce știm în realitate, consimțământul practic și ignoranța simulată datorită căreia trăim cu idei care, dacă am fi cu adevărat pătrunși de ele, ar trebui să ne modifice fundamental existența. În' fața acestei contradicții inextricaŹbile a spiritului, vom'putea înțelege și mai bine divorțul care ne separă de propriile noastre creații! Atîta vreme cît spiritul tace in lumea imobilă a speranțelor sale, totul se reflectă și se ordonează în unitatea nostalgiei sale. Dar la prima lui mișcare această lume se sparge si se prăbușește: o infinitate de cioburi scînteietoare se oferă' cunoașterii.' E inutilă orice speranță de a mai reconstitui vreodată suprafața familiară și liniștită care să ne aducă pacea inimii. După atitea secole de căutări, după atîtea abdicări ale atîtor ginditori, știm prea bine că acest lucru e adevărat pentru întreaga noastră cuŹnoaștere. Cu excepția raționaliștilor de profesie, nimeni nu mai'speră azi în adevărata cunoaștere. Dacă ar fi să se scrie singura istorie semnificativă a gindirii omenești, ar trebui alcătuită aceea a pocăințelor ei succesive și a neputinței ei. Într-adevăr, despre cine și despre ce pot să spun: CuŹnosc asta!" Îmi pot pune inima la încercare și socotesc că există. Lumea aceasta o pot atinge și socotesc'de asemenea că există. Aici se oprește știința mea, tot restul e construcție. Căci, dacă încerc să înțeleg acest eu de a cărui existență sînt sigur, dacă încerc să-1 'definesc și să-1 rezum, el nu mâi este decît o apă care-mi curge printre degete. Pot să desenez rînd pe rînd toate chipurile pe care știe a le lua și pe toate cele ce i-au fost atribuite, educația, originea, înflăcărarea sau tăceŹrile, măreția sau josnicia.Dar nu poți adiționa chipuri. ProŹpria-mi inimă va rămîne totdeauna pentru mine de nedefinit. 116 ♦ Albert Camus Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist și conțiŹnutul pe care încerc să-1 dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin. În psihologie ca și în logică există adevăruri, dar nu adevărul. Cuvintele lui Socrate: Cunoaște-te pe tine însuti" au tot atîta valoare cît și acel fii virtuos" rostit în confesioŹnalele noastre. Amîndouă dezvăluie o nostalgie și în același timp o ignorantă. Sînt jocuri sterile pe marginea unor mari probleme. Nu sînt legitime decît exact în măsura în care sînt aproximative. Iată și acești copaci, a căror scoarță aspră o cunosc, si această apă al' cărei gust îl simt. Mireasma de iarbă și de stele, noaptea, acele seri cînd inima își află pacea cum aș putea nega lumea aceasta, a cărei putere și tărie o simt? ToŹtuși, toată știința acestui pămînt nu-mi aduce nimic care să-mi poată da certitudinea că această lume îmi aparține. Mi-o descrieți și mă învățați s-o clasific. Îi enumerați legile și, în setea mea'de a ști, consimt că ele sînt adevărate.' îi demontați mecanismul și speranța mea crește. În cele din urmă, îmi arătați că acest univers prestigios' si multicolor se reduce la atom și că atomul însuși se reduce fa electron. Pînă aici totul e bine' și aștept să continuați. Dar atunci îmi vorbiți despre un invizibil sistem planetar'în care electronii gravitează în jurul unui nucleu. Îmi explicați această lume printr-o imaŹgine. Înțeleg atunci că ați ajuns la poezie: nu o voi cunoaște niciodată. Nici n-am avut timpul să mă indignez că v-ați' și schimbat teoria. Astfel, știința de la care trebuia să aflu totul sfîrsește în ipoteză, luciditatea eșuează în metaforă, incertiŹtudinea se preschimbă în operă de artă. La ce mi-au folosit atîtea strădanii? Linia blîndă a acestor coline și mîna serii pe această inimă zbuciumată mă învață mult mai'mult. M-am întors acolo de unde plecasem. Înțeleg că, dacă pot prin știință să cuprind fenomenele și să le enumăr, asta nu înseamnă că pot să înțeleg lumea.'Chiar dacă-i voi fi urmărit cu degetul întregul relief, tot nu voi ști mai mult despre ea. Iar voi îmi dați să aleg între o descriere sigură, dar care nu mă învață nimic, și niște ipoteze care pretind că mă învață adevărul', dar care nu sînt sigure. Străin de mine însumi și de această lume, înarmat doar cu o gîndire care se neagă pe sine de îndată ce se afirmă, ce nume poartă această condiție a mea, în care nu-mi pot afla pacea decît refuzînd să știu și să trăiesc, în care setea de a cuceri se izbește de ziduri care-i sfidează asaltul? A vrea înseamnă a isca paradoxuri. Totul este astfel ordonat încît să poată lua naștere acea pace MITUL LUI SISIF ♦ 117 otrăvită pe care o dă nepăsarea, somnul inimii sau renunŹțările mortale. Și inteligența îmi spune, așadar, în felul său că lumea aceasta e absurdă. Zadarnic pretinde contrariul ei, adică rațiunea oarbă, că totul este limpede. Așteptam dovezi și doŹream să aibă dreptate; dar în ciuda atîtor secole pline de pretenții și atîtor oameni elocvenți si dornici de a convinge, știu că totul e fals. Pe acest plan, cel puțin, nu există fericire dacă nu pot ști. Un om onest nu poate decît să rîdă de rațiuŹnea universală, practică sau morală, de determinism, de toate acele categorii care explică totul. Ele n-au nici o legătură cu spiritul. Ele neagă adevărul lui profund, acela de a fi înlănțuit. În acest univers indescifrabil și limitat, destinul omului îș'i capătă astfel sensul. O puzderie de iraționale s-au ridicat și-1 înconjoară pînă la sfîrșitul zilelor sale'. O dată cu această clarviziune redobîndită și deliberată, sentimentul abŹsurdului se luminează și se precizează. Spuneam că lumea e absurdă, dar mă grăbeam. Tot ceea ce se poate spune este că lumea nu-i în ea însăși rațională. Absurda însă este confrunŹtarea între acest irațional și această nemărginită dorință de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului! AbŹsurdul ține atît de om. cît si de lume. Pentru moment, el este singura' lor legătură. Ii înlănțuie unul de celălalt cum numai ura o poate face. E singurul lucru pe care-1 pot desluși limŹpede in acest univers fără de măsură în care se desfășoară aventura mea. Să ne oprim aici. Dacă socotesc drept'adeŹvărată absurditatea care reglementează raporturile mele cu viața, dacă mă pătrund de sentimentul care pune stăpînire pe mine în fața spectacolului lumii, de clarviziunea pe care mi-o impune căutarea unei științe, trebuie să sacrific totul acestor certitudini și trebuie să le' privesc în față pentru a le putea păstra. Mai' cu seamă, trebuie să-mi' potrivesc în funcție de ele purtarea și să le urmăresc în toate consecințele lor. Spunînd asta mă gîndesc la onestitate. Dar vreau mai întîi să știu dacă gîndirea poate trăi în aceste ținuturi pustii. Știu cel puțin că gîndirea a mai pătruns în acele pustiuri. Ea și-a găsit acolo hrana. A înțeles că se hrănise pînă atunci cu năluci. Aici au luat naștere cîteva din temele cele mai arzătoare ale meditației umane. Din clipa în care a fost cunoscută, absurditatea devine o pasiune, cea mai sfîșietoare din toate. Dar important e să știm dacă omul poate trăi cu pasiunile sale, dacă poate acŹcepta legea lor profundă, aceea de a arde inima pe care o umplu în același timp de viață. Totuși nu despre această 118 ♦ Albert Camus problemă vom discuta acum. Ea se află în centrul expeŹrienței care ne preocupă. Va veni momentul cînd ne vom întoarce la ea. Să vorbim mai bine despre ternele si despre elanurile născute în acele pustiuri. Va n de-ajuns sâ le enuŹmerăm. Și ele sînt, azi, cunoscute de toată lumea. Au existat întotdeauna oameni care să apere drepturile iraționalului. Tradiția a ceea ce am putea numi gîndirea umilită a fost întotdeauna vie. Critica raționalismului s-a făcut de atîtea ori, încît s-ar părea că nu mai e cazul să fie făcută din nou. Totuși epoca noastră asistă la renașterea acelor sisteme paŹradoxale care se străduiesc să șubrezească rațiunea ca și cum ea ar fi fost întotdeauna de nezdruncinat. Dar aceasta nu-i atît o dovadă a eficacității rațiunii, cît a tăriei speranțelor sale. Pe planul istoriei, prezența constantă a acestor două atitudini ilustrează pasiunea esențială a omului sfîșiat între aspirația sa către unitate si viziunea limpede pe care o poate avea despre zidurile care-i înconjoară. Dar poate nicicînd n-a fost mai viu atacul împotriva rațiunii decît în vremea noastră. Incepînd cu marele strigăt al lui Zarathustra : Din întîmplare, e cea mai veche noblețe a lumii. Am redat-o tuturor lucrurilor cînd am spus că deaŹsupra lor nici o voință eternă nu voia", cu boala mortală a lui Kierkegaard, acel rău care sfîrșește în moarte, fără ca după ea să mai urmeze ceva", temele semnificative și chinuiŹtoare ale gîndirii absurde au urmat una alteia. Sau, cel puțin, și această nuanță e capitală, cele ale gîndirii iraționale și reliŹgioase. De la jaspers la Heidegger, de la Kierkegaard la Șestov, de la fenomenologi la Scheler, pe planul logic și pe planul moral, o întreagă familie de gînditori, înrudiți prin nostalgia lor, opuși prin metodele sau scopul lor, s-au înverșunat să bareze drumul real al rațiunii și să redescopere căile directe ale adevărului. Presupun această gîndire cunosŹcută și trăită. Oricare vor fi fost ambițiile lor, toți au plecat de la acel univers inexprimabil în care domnește contraŹdicția, antinomia, spaima sau neputința. Și comune le sînt tocmai temele pe care le-am arătat mai sus. Pentru ei, de asemenea, trebuie s-o spunem, semnificative sînt mai cu seamă concluziile pe care le-au putut trage din aceste descoŹperiri. Faptul are o asemenea importanță, încît va trebui să-1 examinăm aparte. Dar, pentru moment, e vorba doar de descoperirile și de experiențele lor inițiale, e vorba doar de a constata dacă'ele concordă'. Și dacă âr fi prea îndrăzneț să vrem a vorbi despre filosofia lor, e cu putință și, în orice caz, suficient să facem simțit climatul care le este comun. MITUL LUI SISIF ♦ 119 Heidegger privește cu răceală condiția umană și afirmă că această existență este umilită. Singura realitate este grija", care se regăsește pe toată scara ființelor. Pentru omul pierdut în lume și printre divertismentele ei, această grijă este o frică scurtă si trecătoare. Dar, de îndată ce frica aceasta capătă conștiință de sine, ea devine spaimă, climat perpetuu al omului lucid, 'în care existența se regăsește". Acest profesor de filosofie scrie fără să tremure și în' limbajul cel mai abstract cu putință: Caracterul finit si limitat al existenței umane este mai primordial decît omul* însuși". Se ocupă de Kant, dar numai pentru a stabili caracterul mărginit al rațiunii pure". Analizele sale îl duc la concluzia că lumea nu-i mai poate oferi nimic omului înspăimîntat". Grija" îi pare a depăși prin adevărul ei categoriile raționamentului, încît nu se gîndește decît la ea și nu vorbește decît despre ea. Îi enumeră înfățișările: plictiseala, cînd omul banal încearcă să o niveleze în el însuși și să o înăbușe; groaza, cînd spiritul contemplă moartea. Nici el nu desparte conștiința de absurd. Conștiința morții este chemarea grijii și existența își adreŹsează atunci sieși un apel prin intermediul conștiinței". Ea este însăși vocea'spaimei, implorînd existența să" se întoarcă ea însăși'din anonimatul în care s-a pierdut". Heidegger ne spune că nu trebuie să dormim și că, dimpotrivă, trebuie să veghem pînă la capăt. El stă în mijlocul acestei lumi absurde, arătîndu-ne caracterul ei pieritor și căutîndu-și drumul printre ruine. Jaspers nu crede în nici un fel de ontologie, pentru că, după el, ne-am pierdut naivitatea". Știe că nu putem ajunge la nimic care să poată transcende jocul mortal al aparențelor. Știe că spiritul sfîrsește totdeauna în eșec. Întîrzie asupra aventurilor spirituale pe care ni le oferă istoria și descoperă cu necruțare falia fiecărui sistem, iluzia care a salvat totul, învățătura care n-a ascuns nimic. In această lume pustiită, în care'imposibilitatea de a cunoaște este demonstrată, în care neantul pare singura realitate, disperarea fără scăpare singura atitudine, el încearcă să regăsească firul Ariadnei, care duce către tainele divine. Șestov, la rîndul său, de-a lungul unei opere de o admiŹrabilă monotonie, preocupat întruna de aceleași adevăruri, demonstrează fără încetare că sistemul cel mai riguros, rațioŹnalismul cel mai universal se izbesc întotdeauna pînă' la urmă de iraționalul gîndirii umane. Nu-i scapă nici una din evidențele ironice, nici una din contradicțiile derizorii care depreciază rațiunea. Nu-1 interesează decît excepția, fie că ea 120 ♦ Albert Camus aparține istoriei inimii sau a spiritului. Pornind de la expeŹriențele dostoievskiene ale condamnatului la moarte, de la aventurile exasperate ale spiritului nietzschean, de la impreŹcațiile lui Hamlet sau de la amara aristocrație a unui Ibsen, el descoperă, luminează și glorifică revolta umană împotriva iremediabilului. Refuză rațiunii propriile ei rațiuni și nu începe să înainteze cu oarecare hotărîre decît o dată ajuns în mijlocul acelui pustiu cenușiu în care toate certitudinile au devenit pietre. Kierkegaard, poate cel mai interesant dintre toți, cel puțin în ceea ce privește o parte a existenței sale, nu numai că descoperă absurdul,' dar îl și trăiește. Acest om care scrie: Mutismul cel mai sigur nu-i să taci, ci să vorbești", se asiŹgură mai întîi că nici un adevăr nu-i absolut și că deci această existență imposibilă în sine nu poate deveni satisfăcătoare prin el.'Don Juan al cunoașterii, el multiplică pseudonimele și contradicțiile, scrie Predicile în același timp cu acel manual âl spiritualismului cinic, Jurnalul seducătorului Refuză consolările, morala, principiile confortabile. Nu vrea să astîmpere durerea pricinuită de ghimpele pe care și-1 simte înfipt în inimă. Dimpotrivă, o ațîță și, cuprins de' bucuria deznădăjduită a răstignitului fericit că e răstignit, construiește din luciditate, refuz, comedie o categorie a demoniacului. Acest chip blînd și totodată schimonosit, aceste piruete urmate de un strigăt țîșnit din adîncul sufletului întruchiŹpează însuși spiritul absurdului în luptă cu o realitate care-1 depășește. Iar aventura spirituală ce-1 duce pe Kierkegaard pînă la atît de iubitele sale scandaluri" începe, de aseŹmenea, în haosul unei experiențe lipsite de decoruri și întoarse la incoerenta ei cea dintîi.' Pe un cu totul alt plan, acela al metodei, prin chiar exaŹgerările lor, Husserl și fenomenologii restituie lumea în toată diversitatea ei și neagă puterea transcendentă a rațiunii. O dată cu ei, universul spiritual se îmbogățește în' chip nemărginit. Petala de trandafiri, piatra kilometrică sau mîna omenească au tot atîta importanță cît și dragostea, dorința sau legile gravitației. A gîndi nu mai înseamnă a unifica, 'a face familiară aparența sub chipul unui mare principiu. A gîndi înseamnă a învăța din nou să vezi, să fii atent, a-ți dirija conștiința, a face din 'fiecare idee și din fiecare imagine, așa cum a făcut Proust, un loc privilegiat. În mod paradoxal, totul'e privilegiat. Gîndirea se justifică prin extrema ei conștiință. Deși e mai pozitivă decit cea a lui Kierkegaard sau Șestov, gîndirea husserliană, la originea ei, neagă totuși metoda MITUL LUI SISIF ♦ 121 clasică a rațiunii, dezamăgește speranța, îndreaptă intuiția și inima către o întreagă proliferare de fenomene a căror bogăție are ceva inuman. Aceste drumuri duc către toate științele sau către nici una. Vreau să spun că mijloacele, în căzui de față, au mai multă importanță decît scopul. E vorba numai de o atitudine spre a cunoaște" și nu de o consolare, încă o dată, asta la origine cel puțin.' Cum să nu simți strînsa înrudire a acestor gînditori? Cum să nu vezi că toți se întîlnesc în acel ținut privilegiat și amar unde speranța n'u-si mai are locul? Vreau să-mi fie exŹplicat totul sau nimic, far rațiunea e neputincioasă în fața acestui strigăt al inimii. Spiritul trezit de această exigență caută, dar nu găsește decît contradicții si nebunie. Ceea ce nu înțeleg e irațional. Si lumea e plina de iraționale. Ea însăși,' de vreme ce nu-i înțeleg semnificația unică", nu-i decît un imens irațional. Să putem spune o singură dată e limŹpede", și totul ar fi salvat. Dar acești oameni proclamă pe întrecute că nimic nu e limpede, că totul e haos, că omul nu posedă decît propria sa clarviziune și cunoașterea precisă a zidurilor care-1 înconjoară. Toate aceste experiențe concordă și se întretaie. Spiritul ajuns la hotarele sale trebuie să pronunțe o judecată și să-si aleagă concluziile. Acolo așteaptă sinuciderea și răspunsul. Dar vreau să inversez ordinea căutării și să plec de la avenŹtura inteligenței pentru a mă întoarce lâ gesturile cotidiene. Experiențele evocate aici s-au născut în pustiul din care nu trebuie să" ieșim. Totuși, trebuie să știm pînă unde au ajuns, în acest moment al efortului său, omul se află în fața irațioŹnalului. El simte într-însul întreaga-i dorință de fericire și de rațiune. Absurdul se naște din această confruntare între cheŹmarea omului și tăcerea'irațională a lumii. Iată ce nu trebuie uitat. De acest lucru trebuie să ne agățăm din răsputeri, căci din el se poate naște consecvența unei vieți. Iraționalul, nosŹtalgia umană și absurdul care tîșnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale drame'i care trebuie în chip neceŹsar să ia sfîrșit cu toată logica de care o existență este în stare. SINUCIDEREA FILOSOFICA Sentimentul absurdului nu este totuna cu noțiunea abŹsurdului. Aceasta doar se întemeiază pe el. El nu se rezumă la ea decît în scurta clipă cînd își rostește judecata asupra universului, după care îi rămîne să meargă mai departe. Este viu, adică va trebui să moară sau să răsune în om din ce în ce mai adînc. Tot astfel și cu temele de care am vorbit. Dar si în acest caz, nu sînt interesat de opere sau de gînditori a câror critică ar necesita o altă formă și un alt loc, ci de faptul de a descoperi ceea ce există comun'în concluziile lor. Niciodată poate n-au existat spirite atît de diferite. Și totuși vedem că peisajele spirituale m care ele se mișcă sînt identice. De aseŹmenea, în ciuda unor științe atît de' distincte, strigătul care pune capăt itinerarului'lor răsună în același fel. Simțim că la gînditoni pe care i-am amintit există un climat' comun, punînd ca acest climat este ucigător abia dacă facem un joc de cuvinte. Cel ce trăiește sub acest cer de plumb nu are de ales decît între a fugi sau a rămîne. Vreau să știu cum se fuge de aici sau de ce se rămîne. Nu fac astfel decît să definesc groblema sinuciderii și interesul pe care-1 pot avea concluziile losofiei existențialiste. Vreau însă, înainte, să mă abat o clipă de la calea cea mai dreaptă. Pînă acum am putut circumscrie absurdul din exteŹrior. Putem să ne întrebăm totuși ce este clar în această noțiune și să încercăm a regăsi prin analiză directă, pe de o parte, semnificația și, pe de alta, consecințele ei. Dacă îl învinuiesc pe un nevinovat de o crimă monstruoasă, dacă-i spun unui om virtuos că a rîvnit la proŹpria lui soră, îmi va răspunde că spusele mele sînt absurde. Această indignare are o latură comică. Dar ea are totodată și o rațiune profundă. Omul virtuos ilustrează prin această reŹplică" antinomia definitivă care există între actul pe care i-1 atribui eu și principiile întregii sale vieți. E absurd" înseamnă e'cu neputință", dar și e contradictoriu". Dacă văd un om atacînd cu baioneta un grup de mitraliere voi soŹcoti că fapta lui e absurdă. Dar ea nu-i astfel decît în virtutea disproporției care există între intenția sa și realitatea care-1 așteaptă, in virtutea contradicției pe care' o surprind între MITUL LUI SISIF ♦ 123 forțele sale reale și scopul pe care și-1 propune. Tot astfel, vom considera că un verdict este absurd dacă-1 vom opune verdictului pe care faptele îl cer în aparență. Și, tot astfel, o demonstrație prin absurd se face comparînd consecințele acelui raționament cu realitatea logică pe care vrem s-o instaurăm. În toate aceste cazuri, de la cel mai simplu pînă la cel mai complex, absurditatea va fi cu atît mai mare, cu cît va crește distanța între termenii comparației mele. Există căsătorii absurde, sfidări, resentimente, tăceri, războaie și păci absurde. În fiecare din aceste cazuri, absurditatea se naște dintr-o comparație. Sînt deci îndreptățit să spun că sentimentul absurdității nu ia naștere din simpla examinare a unui fapt sau a unei' impresii, ci că el țîșnește din compaŹrația făcută între o stare de fapt și o anumită realitate, între o acțiune și lumea care o depășește. Absurdul este, în esență, un divorț.' El nu există în nici unul din elementele compaŹrate. El se naște din confruntarea lor. Pe planul inteligentei, pot deci să spun că absurdul nu este în om (dacă o astfel de metaforă ar putea avea vreun sens), nici în lume, ci în prezența lor comună. Pentru moŹment, el e singura legătură care-i unește. Dacă vreau să rămîn în limitele evidențelor, știu ce vrea omul, știu ce-i oferă lumea, iar acum pot să spun că mai știu și ceea ce-i unește. N-am nevoie să merg mai departe. 6 singură certitudine îi este de-ajuns celui ce caută. Important e doar să tragă din ea toate consecințele. Consecința' imediată este în același timp o regulă de meŹtodă. Ciudata trinitate scoasă astfel la lumină nu seamănă întru nimic cu cine știe ce Americă dintr-o dată descoperită. Dar ea are în comun cu datele experienței faptul că este infiŹnit de simplă și totodată infinit de complicată. Prima din caŹracteristicile e'i e aceea că nu poate fi divizată. A-i distruge unul din termeni înseamnă a o distruge în întregime. AbsurŹdul nu poate exista în afara unei minți omenești. Astfel, abŹsurdul sfîrșește, ca orice lucru, o dată cu moartea. Dar absurdul nu poate exista nici în afara acestei lumi. Și tocmai în funcție de acest criteriu elementar consider eu că noțiuŹnea de absurd este esențială și că ea poate să reprezinte priŹmul din adevărurile mele. Regula de metodă invocată mai sus apare aici. Dacă socotesc că un lucru e adevărat, trebuie să-1 păstrez. Dacă îmi propun să găsesc soluția unei proŹbleme, trebuie în primul nnd să nu escamotez prin cniar această soluție unul din termenii problemei. Unicul dat este pentru mine' absurdul. Problema este de a ști cum se poate 124 ♦ Albert Camus ieși din el și dacă sinuciderea se deduce în chip necesar din acest absurd. Prima și, în fond, singura condiție a căutării mele este de a păstra' tocmai ceea ce mă strivește, de a resŹpecta, în consecință, ceea ce socotesc eu esențial în acest ceva, pe care l-am definit ca o confruntare și ca o luptă neîncetată. Ducînd pînă la capăt această logică absurdă, trebuie să admit că lupta aceasta presupune absența totală de speranță (ceea ce nu are nici o legătură cu disperarea), refuzul continuu (care nu trebuie confundat cu renunțarea) și insatisfacția conștientă (ce nu poate fi asimilată neliniștii juvenile). Tot ceea ce distruge, escamotează sau subtilizează aceste exigente (și în primul rînd consimtămîntul, care distruge divorțul) ruinează absurdul și devalorizează atitudinea ce poate fi atunci propusă. Absurdul nu are sens decît în măsura în care nu consimți la el. Există un fapt de natura evidenței, care pare cu totul moŹral, și anume acela că omul este întotdeauna prada propriiŹlor sale adevăruri. O dată ce le-a cunoscut, nu se mai poate desprinde de ele. Căci trebuie întotdeauna să plătim. Un om care a devenit conștient de existența absurdului este legat de el pentru totdeauna. Un om fără speranță și conștient de acest lucru nu mai aparține viitorului. Și e firesc să fie așa. Dar e firesc, de asemenea să se străduiască să scape din universul pe care si 1-a creat. Tot ceea ce precede nu are sens decît tocŹmai în funcție de acest paradox. Nimic nu poate fi mai inŹstructiv în această privință decît o cercetare a felului în care si-au tras concluziile oamenii care au recunoscut, plecînd de fa o critică a raționalismului, climatul absurd. Or, pentru a nu mă referi decît la filosofule existențiaŹliste, văd că toate, fără nici o excepție, îmi propun evaziunea. Printr-un raționament ciudat, plecați de la absurd pe ruinele rațiunii, într-un univers închis și limitat la uman, ei diviniŹzează ceea ce-i strivește și găsesc un motiv de a spera în ceea ce-i vitregește. Această speranță silnică este Ia toți de esență religioasă. Merită să ne oprim asupra ei. Voi analiza aici, și doar spre a exemplifica, numai cîteva teme specifice lui Șe'stov și Kierkegaard. Dar Jaspers ne va oferi, pînă la caricatură, un exemplu tipic pentru această atiŹtudine. Tot restul va deveni astfel mai limpede. Îl lăsăm neŹputincios să realizeze transcendentul, incapabil să sondeze adîncimea experienței și conștient de acest univers zdrunciŹnat de eșec. Oare vâ merge mai departe sau măcar va trage concluziile acestui eșec? Dimpotrivă, el nu ne va aduce ni- MITUL LUI SIS1F ♦ 125 mic nou. N-a aflat în experiență decît mărturia propriei sale neputințe și nici un pretext pentru a deduce vreun principiu satisfăcător. Totuși, fără nici o justificare, după cum o spune el însuși, afirmă, pe neașteptate și în același timp, transcenŹdentul,' ființa experienței și sensul suprauman al vieții, scriind : Eșecul, dincolo de orice explicație și de orice interŹpretare posibilă, arată nu neantul, ci ființa transcendenței". Această ființă care dintr-o dată, și printr-un act orb al încreŹderii umane,' explică totul este definită de el ca unitatea de neconceput între general și particular". Astfel, absurdul devine Dumnezeu (în sensul'cel mai larg al acestui cuvînt) și neputința de a înțelege, ființa care luminează totul. Un atare raționament nu se susține logic prin nimic. De aceea, pot să-1 numesc un salt. Și, în mod paradoxal, înțelegem insistența, răbdarea infinită ale Iui Jaspers de a face irealizabilă expeŹriența transcendentului. Căci, cu cît este mai incertă această aproximație, cu cît se dovedește a fi mai zadarnică această definiție, cu atît transcendentul este mai real pentru el, căci pasiunea cu care-1 afirmă este proporțională cu distanța care există între capacitatea sa de a explica'si iraționalitateâ lumii si a experienței. Se vădește astfel că Jaspers distruge cu o înverșunare cu atît mai mare prejudecățile rațiunii, cu cît va explica mai radical lumea. Acest apostol al g'îndirii umilite va afla la extrema limită a umilinței ceea ce urmează a regeŹnera ființa pînă în adîncurile ei. Gîndirea mistică ne-a familiarizat cu aceste procedee. Sînt tot atît de legitime ca oricare altă atitudine a spiritului. Dar, pentru moment, procedez ca și cum aș lua în serios o atare problemă. Fără să judec dinainte valoarea generală a unei asemenea atitudini, puterea ei de a transmite o anumită învățătură, vreau numai să văd dacă răspunde condițiilor pe care mi le-am propus, dacă e demnă de conflictul care mă inŹteresează. Mă întorc, astfel, la Șestov. Un comentator citează din el cîteva cuvinte care merită tot interesul: Singura ieșire adevărată, spune Șestov, se află tocmai acolo unde nu există ieșire pentru judecata omenească. Altminteri, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Omul nu se întoarce către Dumnezeu decît pentru a obține imposibilul. Cît privește posibilul, oamenii îi pot face singuri față." Dacă există o fi-losofie șestoviană, atunci pot fără îndoială afirma că ea se află în întregime rezumată astfel. Căci atunci cînd, ajuns la capătul analizelor sale pasionante, Șestov descoperă absurŹditatea fundamentală a oricărei existențe, el nu spune: Iată absurdul", ci: Iată-1 pe Dumnezeu : trebuie să ne lăsăm în 126 ♦ Albert Camus voia Lui, chiar dacă El nu corespunde nici uneia din categoŹriile noastre raționale". Pentru ca nici o confuzie să nu mai fie cu putință, filosoful rus insinuează chiar că acest Dumnezeu este poate plin de ură si vrednic de ură, incomprehensibil și contradictoriu, dar că fel își afirmă cu ațît mai mult puterea cu cît chipul Lui este mâi hîd. Măreția Sa stă tocmai în inconsecvența sa. Dovada existenței sale este tocmai inumanitatea Sa. Trebuie să facem saltul în El și, prin aceasta, să ne eliberăm de iluziile rațiunii. Astfel, pentru Șestov, acceptarea absurdului este contemporană cu însuși absurdul. A-1 constata înseamnă a-1 accepta și tot efortul logic al gîndirii sale constă în a-1 pune în evidență pentru a face astfel să țîșnească speranța imensă pe care' o aduce cu sine. Repet, această atitudine este legitimă. Dar eu mă încăpățînez să cercetez aici o singură problemă și toate consecințele ei. Nu mi-am propus să examinez caracterul patetic al unei gîndiri sau al unui act de credință. Pentru asta am înainte întreaga viață. Știu că gînditorul raționalist este iritat de atitudinea șestoviană. Dar simt, de asemenea, că Șestov are dreptate împotriva gînditorului raționalist și vreau doar să știu dacă rămîne credincios exigențelor absurdului. Or, dacă admitem că'absurdul este contrariul speranței, vedem că, pentru Șestov, gîndirea existențială presupune abŹsurdul, pe care însă nu-1 demonstrează decât spre a-1 spulbera. Această subtilitate de gîndire nu-i decît o figură patetică de scamator. Cînd Șestov, pe de altă parte, opune absurdul moŹralei curente și rațiunii, el îl numește adevăr" și mîntuire". Există deci lâ bază și în această' definiție a absurdului o aprobare. Dacă admitem că toată forța acestei noțiuni rezidă în modul în care ea intră în conflict cu speranțele noastre elementare, dacă simțim că absurdul pretinde, pentru a exista, refuzul nostru de a consimți, vedem atunci că la Șestov el și-a pierdut adevăratul chip, caracterul său omenesc și relativ, spre a intra într-o eternitate incomprehensibilă și' totodată satisfăcătoare. Dacă absurdul există, el nu poate exista decît într-un univers al omului. Din clipa în care noțiunea de absurd se transformă într-o trambulină pentru eternitate, ea nu mai are nici un raport cu luciditatea umană. Absurdul nu mai este acea evidență pe care omul o constată fără să consimtă la ea. Lupta este eludată. Omul asimilează absurdul și, în această comuniune, îi nimicește acel caracter esențial care este opoziție, sfîșiere și divorț. Saltul acesta este' o eschivă. Șestov, care citează cuvintele lui Hamlet: The time is out of joint, o face cu un fel de speranță sălbatică despre care MITUL LUI SISIF ♦ 127 se poate vorbi mai cu seamă la el. Căci nu astfel rostește Hamlet acele cuvinte și nu astfel le scrie Shakespeare. Beția iraționalului și vocația extazului abat de la contemplarea absurdului un spirit clarvăzător. Pentru Șestov, rațiunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de rațiune. Pentru un spirit absurd, rațiunea este zadarnică și nu mâi există nimic dincolo de rațiune. Acest salt poate, cel puțin, să ne lămurească si mai bine asupra adevăratei naturi â absurdului. Știm câ absurdul constă într-un echilibru, că-1 aflăm, înainte de orice, într-o comparație, și nu în termenii acestei comparații. Șestov însă mută toa'tă greutatea asupra unuia din termeni, distrugînd astfel echilibrul. Setea noastră de a înțelege, nostalgia noastră de absolut nu sînt explicabile decît fn măsura în care noi putem înțelege și explica multe lucruri. Zadarnic negăm în mod absolut rațiunea. Ea are domeniul său propriu, acela al experienței umane, în care este eficace. Iată de ce vrem ca totul să ne'fie limpede. Dacă nu izbutim, dacă absurdul ia naștere cu acest prilej, lucrul se întîmplă tocmai datorită întîlnirii dintre această rațiune eficace, dar limitată, și irațioŹnalul ce renaște întruna. Or, cînd Șestov se mînie împotriva unei afirmații hegeliene de tipul: Mișcările sistemului solar se efectuează conform unor legi imuabile și aceste legi sînt rațiunea sa", cînd își pune în joc întreaga pasiune pentru a disloca raționalismul lui Spinoza, el ajunge la concluzia zădărniciei oricărei rațiuni; de aici, printr-o întoarcere firească și ilegitimă, la aceea a preeminentei iraționalului. Dar trecerea nu este evidentă. Căci aici pot interveni noțiunile de limită și de plan. Legile naturii pot fi valabile pînă la o anumită limită, care, o dată trecută, se întorc împotriva lor însele, dînd naștere absurdului. Sau, de asemenea, ele pot fi legitime pe planul descrierii, fără ca aceasta să însemne că sînt adevărate pe planul explicației. Totul este sacrificat astfel iraționalului, și exigența de claritate fiind escamotată, absurdul dispare o dată cu unul din termenii comparației. Omul absurd, dimpotrivă, nu procedează la această nivelare. El recunoaște lupta, nu disprețuiește cîtuși de puțin rațiunea și admite iraționalul. Cuprinde astfel cu'privirea toate datele experienței, nefiind cituși de puțin dispus să facă saltul înainte de a ști. Știe numai că în această conștiință atentă nu mai e loc pentru'speranță. În legătură cu noțiunea de excepție, mai cu seamă, și împotriva lui Aristotel. i 128 ♦ Albert Camus Ceea ce este vizibil la Șestov va fi și mai vizibil poate la Kierkegaard. Desigur, e dificil să izolezi afirmații clare cînd e vorba de un autor atît de capricios. Dar, în ciuda unor scrieri aparent opuse, dincolo de pseudonime, de jocuri și de zîmbete, simțim cum apare de-a lungul întregii sale opere presentimentul (și în același timp teama) unui adevăr care va izbucni în ultimele texte': și Kierkegaard face saltul. El se întoarce către chipul cel mai aspru al acelui creștinism care-i înspăimîntase atît de mult copilăria. Și pentru el antinomia și paradoxul devin criterii ale religiei. Astfel, tocmai ceea ce făpise vieții acesteia sensul și profunzimea o învestește acum cu adevăr și claritate. Creștinismul este scandalul, iar I&erkegaard ne pretinde fără înconjur cel de al treilea sacrificiu cerut de Ignațiu de Loyola, acela de care Dumnezeu se bucură cel mai mult: sacrificiul intelectului". Acest efect al saltului" e ciudat, dar nu trebuie să ne mai surprindă. El face din absurd criteriul lumii de dincolo, cîtă vreme absurdul nu-i decît un reziduu al experienței din această lume. Pentru credincios, spune Kierkegaard, eșecul său este si triumful său." Scopul meu nu este să mă întreb de care emoționantă Învățătură se leagă această atitudine. Eu nu am a mă' întreba decît dacă spectacolul absurdului și caracterul său propriu o îndreptățesc. În această privință, știu că răspunsul este nu. Dacă examinăm din nou conținutul noțiunii de absurd, înțeŹlegem și mai bine metoda care-1 inspiră pe Kierkegaard. fel nu menține echilibrul între iraționamatea lumii și nostalgia revoltată a absurdului și nu respectă acel raport care constiŹtuie de fapt sentimentul absurdității. Avînd certitudinea că nu poate să se sustragă iraționalului, vrea cel puțin să se salŹveze din această nostalgie deznădăjduită care-i pâre sterilă și zadarnică. Dar dacă asupra acestui punct poate să nu se înșele în judecata sa, nu la fel stau lucrurile cînd neagă. Strigătului său de revoltă îi ia locul o adeziune nebunească și iată-1 ajuns în situația de a ignora absurdul ce-1 lumina pîn'ă atunci și de a diviniza singura certitudine care-i mai rămîne, 1 Se poate crede că trec cu vederea problema esențială, aceea a credinței. Dar eu nu cercetez filosofia lui Kierkegaard, a lui Șestov sau, cum se va vedea mai departe, a lui Husseri (aceasta ar necesita un alt loc și o altă atitudine spirituală), ci doar le împrumut o temă, examinînd dacă consecințele ei sînt în acord cu regulile pe care le-am fixat mai înainte. E vorba aici doar de o anumită perseverență. MITUL LUI SISIF ♦ 129 iraționalul. Important nu este să te vindeci, îi spunea abatele Galiani doamnei d'Epinay, ci să trăiești cu bolile pe care le ai. Kierkegaard vrea să se vindece. E dorința sa cea mai arzătoare, ce se vădește în fiecare pagină a jurnalului său. Tot efortul inteligenței sale constă în a se sustrage antinoŹmiei condiției umane'. Efort cu atît mai deznădăjduit, cu cît, din cînd în'cînd, într-o străfulgerare, își dă seama de întrea-ga-i zădărnicie (cînd vorbește, de pildă,' despre el însuși, ca și cum nici teama de Dumnezeu, nici pietatea n-ar fi fost în stare să-i aducă pacea inimii). Astfel, printr-un subterfugiu chinuitor, el dă iraționalului chipul, iar Dumnezeului său atributele absurdului injust, inconsecvent si de neînțeles. La el numai inteligența mai încearcă să înă6ușe revendicarea adîncă a inimii omenești. De vreme ce nimic nu e dovedit, totul poate fi dovedit. Kierkegaard însuși ne dezvăluie drumul pe care 1-a urŹmat. Nu vreau să sugerez aici nimic, dar cum am putea să nu descifrăm în operele sale semnele unei mutilări aproape voŹluntare a sufletului, în fața mutilării consimțite în legătură cu absurdul? Este laitmotivul Jurnalului. Mi-a lipsit tocmai bestialitatea, care, și ea, face parte din destinul omenesc... Dați-mi un trup." Și mai departe: Oh, mai cu seamă în priŹma mea tinerețe, ce n-aș fi dat să fiu bărbat măcar șase luni... În fond, lucrul care-mi lipsește este trupul și condițiile fizice ale existenței." Totuși, în alte pagini, același om reia marele strigăt al speranței care a străbătut atîtea'secole și a însuŹflețit atîtea inimi, în afară de aceea a omului absurd. Dar pentru creștin moartea nu-i cîtuși de puțin sfîrșitul tuturor lucrurilor și ea implică infinit mai multă speranță decît viața, chiar plină de sănătate și de forță." Reconcilierea prin scanŹdal rămîne tot reconciliere. Ea îi îngăduie poate omului, după cum vedem, să afle speranța tocmai în contrariul ei, adică în moarte. Dar chiar dacă simpatia ne-ar face să înclinăm către această atitudine, trebuie totuși să arătăm că lipsa de măsură nu justifică nimic. Faptul depășește, ni se spune, măsura omenească, el nu poate fi, așadar, decît supraomeŹnesc. Dar acest așadar" este de prisos. Nu există în acest caz certitudine logică. Nu există nici o probabilitate experimenŹtală. Tot ceea ce pot spune este că, într-adevăr, aceasta depășește măsura mea. Nu conchid printr-o negație, dar nici nu vreau să întemeiez ceva pe incomprehensibil. Vreau să știu dacă pot trăi cu ceea ce știu și numai cu aceasta. Mi se 130 ♦ Albert Camus mai spune și că inteligența trebuie, în cazul de față, să-și saŹcrifice orgoliul, iar rațiunea să îngenuncheze. Dar dacă recuŹnosc limitele rațiunii, nu înseamnă că o și neg, căci îi recunosc puterile relative. Vreau doar să mă mențin pe această cale de mijloc, unde inteligența poate rămîn'e limŹpede. Dacă în aceasta constă orgoliul său, nu văd rațiunea suficientă pentru a renunța la el. Nimic mai profund, de exemplu, decît afirmația lui Kierkegaard, după care disperaŹrea nu e un fapt, ci o' stare: însăși starea păcătosului. Căci păcatul este ceea ce-1 îndepărtează pe om de Dumnezeu. Absurdul, care este starea metafizică a omului conștient, nu duce la Dumnezeu. Poate că noțiunea va deveni mai limpeŹde dacă voi risca următoarea enormitate: absurdul este păcatul fără Dumnezeu. Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Știu pe ce se întemeiază ea, pe acest spirit și pe această lume ce se încruntă clipă de clipă, fără să se poată îmbrățișa. Eu caut regula de viață cerută de această stare și tot ceea ce mi se propune trece cu vederea însăși baza ei, neagă unul din termenii dureroasei opoziții, îmi ordonă o demisie. Eu întreb care sînt urmările condiției pe care o recunosc ca fiind a mea, știu că ea implică obscuritate și ignoranță și mi se spune că această ignoranță explică totul și că noaptea aceasta e lumina mea. Dar prin asta nu s-a răspuns întrebării mele, iar acest lirism exaltant nu-mi poate ascunde paradoxul. Trebuie deci să caut în altă parte. Kierkegaard poate să strige, prevenindu-ne: Dacă omul n-ar avea o conștiință eternă, dacă, în adîncul a toate, n-ar exista decît o putere sălbatică și clocotitoare dînd naștere, în vîrtejul unor întunecate patimi, tuturor lucrurilor, celor mărețe și celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde hăul fără fund pe care nimic nu-1 poate umple, ce-ar fi viața altceva decît disperare?" Acest strigăt nu-1 va putea opri din drum pe omul absurd. A căuta ceea ce e adevărat nu înseamnă a căuta ceea ce ai dori să găsești. Dacă, pentru a scăpa de întrebarea înspăimîntată : Ce-i oare viața?", trebuie, ca și măgarul, să te hrănești cu trandafirii iluziei, spiritul absurd, decît să se resemneze la minciună, preferă să adopte fără să 1 Nu spun îl exclude pe Dumnezeu", ceea ce ar însemna iarăși a afirma. MITUL LUI SISIF ♦ 131 ezite răspunsul lui Kierkegaard: disperare". La urma urmei, un suflet hotărît o va scoate la capăt chiar și așa. Îmi iau aici libertatea să numesc sinucidere filosofică atiŹtudinea existențialistă. Denumirea aceasta nu implică o juŹdecată. E un fel comod de a desemna mișcarea prin care o gîndire se neagă pe ea însăși și tinde să se depășească în ceea ce înseamnă negația ei. Pentru existențialiști,' negația este Dumnezeul lor. In înțelesul cel mai exact, acest Dumnezeu nu se susține decît prin negarea rațiunii umane. Dar, după cum există mai multe feluri de a se'sinucide, tot asa există și mai mulți dumnezei. Există mai multe feluri de a face saltul, esențial fiind faptul de a sări. Aceste negații mîntuitoare, aceste contradicții finale care neagă obstacolul peste care nu s-a sărit încă pot să se nască la fel de bine ( e tocmai paraŹdoxul pe care îl vizează acest raționament) atît dintr-o anume inspirație religioasă, cît și dintr-o ordine rațională. Ele aspiră întotdeauna la eternitate și în aceasta constă saltul. Trebuie, de asemenea, să arătăm că raționamentul pe care-1 dezvoltă acest eseu lasă în întregime deoparte atitudiŹnea spirituală cea mai răspîndită în secolul nostru luminat; aceea care se sprijină pe principiul că totul este rațiune și care vrea să dea o explicație lumii. E firesc să i se dea b expliŹcație limpede atunci cînd se admite că lumea trebuie să fie transparentă. Lucrul este chiar legitim, dar nu interesează întru nimic raționamentul pe care-1 dezvoltăm aici. Scopul său este de a lumina acel demers al spiritului care, pornind de la o filosofie a nonsemnificatiei lumii, sfîrșește prin a-i găsi un sens și o profunzime. Cel mai patetic'din aceste demersuri este de esență religioasă; el se ilustrează prin tema iraționalului. Dar cel mai paradoxal și mai semnificativ este acela care atribuie rațiunile sale unei lumi pe care și-o imagina la început fără nici un principiu director. N-am putea, în orice caz, trece la consecințele care ne interesează fără a ne fi făcut o idee despre această nouă cucerire a spiriŹtului nostalgic. Voi examina numai tema Intenției", pusă în circulație de Husserl și de fenomenologi. De altminteri, am mai făcut aluzie la ea! într-o primă etapă, metoda lui Husserl neagă demersul clasic al rațiunii. Vom repeta ceea ce am arătat 1 Precizăm încă o dată: nu afirmarea lui Dumnezeu este pusă aici în disŹcuție, ci logica prin care s-a ajuns la ea. 132 ♦ Albert Camus mai sus. A gîndi nu înseamnă a unifica, a face familiară apaŹrenta sub chipul unui mare principiu. A gîndi înseamnă a învdța din nou să vezi, să-ti dirijezi conștiința, să faci din fieŹcare imagine un loc privilegiat. Altfel spus, fenomenologia refuză să explice lumea, donndu-se doar o descriere a expeŹrienței trăite. Ea se întîlneste în această privință cu gîndirea absurdă, care afirmă inițial" că nu există un adevăr, ci numai adevăruri. Fiecare lucru își are adevărul lui, vîntul serii ca și această mînă pe umărul meu. Conștiința este aceea care-1 luminează prin atenția pe care i-o acordă1. Conștiința nu forŹmează obiectul cunoașterii sale, ea fixează numai, este actul atenției și, pentru a relua o imagine bergsoniană, ea seamănă cu un aparat de proiecție care se fixează dintr-o dată pe o imagine. Diferența cons'tă în faptul că în acest caz nu există nici un scenariu,' ci doar o ilustrare succesivă și inconsecŹventă, în această lanternă magică, toate imaginile sînt priviŹlegiate. Conștiința pune în suspensie în experiență obiectele către care se îndreaptă atenția sa. Prin miracolul ei, le izolează. Din acea clipă, ele sînt în afara oricărei judecăți. Conștiința este caracterizată tocmai prin această intenție". Dar cuvintul nu implică nici o idee de finalitate; el este utilizat în sensul de direcție", neavînd decît o valoare topoŹgrafică. La prima vedere, s-ar părea că nimic din cele arătate nu contrazice spiritul absurd. Această aparentă modestie a gîndirii care se mărginește să descrie ceva ce își refuză să explice, această disciplină'voluntară din care decurge, în chip paradoxal, îmbogățirea profundă a experienței și renașterea lumii în toată prolixitatea ei, sînt tot atitea demersuri absurde. Cel puțin la prima vedere. Căci metodele de gîndire, în acest caz ca și în altele, comportă întotdeauna doua aspecte: unul psihologic si altul metafizic. In acest fel, ele închid două adevăruri, dacă tema intenționalității nu pretinde să ilustreze I decît o atitudine psihologică, prin care realul ar fi epuizat în loc de a fi explicat, nimic într-adevăr nu o separă de spiritul absurd. Ea vrea să enumere ceea ce nu poate transcende. Ea afirmă doar că, în absența oricărui principiu unificator, gîndirea poate totuși să se bucure descriind și înțelegînd fiecare aspect al experienței. Astfel, adevărul de care e vorba pentru fiecare din aceste aspecte e un adevăr de ordin psihologic. El nu-i decît dovada interesului" pe care-1 poate prezenta 1 Chiar epistemologiile cele mai riguroase presupun metafizici. Și asta în asemenea măsură, încft metafizica multora dintre gînditorii epocii constă în a nu avea decît o epistemologie. MITUL LUI SISIF ♦ 133 realitatea. E un mod de a trezi o lume somnolentă si de a o învia pentru spirit. Dar, dacă vrem să extindem si să fundaŹmentam rațional această noțiune de adevăr, dacă* pretindem să descoperim astfel esența" fiecărui obiect al cunoașterii, înseamnă să restituim experienței întreaga ei profunzime. Pentru un spirit absurd, lucrul e de neînțeles. Or, m atitudinea intenționala se vădește tocmai această pendulare între modestie si certitudine și sclipirile schimbătoare ale gîndirii fenomenologice vor ilus'tra cum nu se poate mai bine rațioŹnamentul absurd. Căci Husserl vorbește totodată de esențe extratempo-rale" pe care intenția le scoate la iveală și atunci ni se pare a-1 auzi pe Platon. Nu ni se mai explică toate lucrurile printr-u-nul singur, ci prin toate. Intre aceste două atitudini, nu văd nici o diferență. Desigur, aceste idei sau aceste esențe, pe care conștiința' le efectuează" după fiecare descriere, nu smt încă socotite modele perfecte. Dar se afirmă că ele sînt neŹmijlocit prezente în once dat al percepției. Nu mai avem de-a face cu o singură idee care explică totul, ci cu o infinitate de esențe care dau un sens unei infinități de obiecte. Lumea deŹvine imobilă, dar se luminează. Realfsmul platonician devine intuitiv, dar rămîne tot realism. Kierkegaard se pierdea în Dumnezeul său, Parmenide rostogolea gindirea în acel Unu. Aici, gîndirea se cufundă într-un pohteism abstract. Mai mult decît atît: halucinațiile și ficțiunile fac și ele parte din esențele extratemporale''. In noua lume a ideilor, categoria de centaur colaborează cu aceea, mai modestă, de metrou. Pentru omul absurd, există un adevăr și totodată o amărăciune în această opinie, pur psihologică', că toate chiŹpurile lumii sînt privilegiate. A spune că totul e privilegiat înseamnă a spune că totul este echivalent. Dar aspectul meŹtafizic al acestui adevăr îl duce atît de departe încit, printr-o reacție elementară, el se simte poate mai aproape de Platon. I se spune, într-adevăr, că orice imagine presupune o esență în egală măsură privilegiată. In această lume ideală fără ieŹrarhie, armata formala este alcătuită numai din generali. Fără îndoială, transcendența a fost eliminată. Dar, printr-o cotitură bruscă de gîndire, se reintroduce în lume un fel de imanență fragmentară care restituie universului întreaga sa profunzime. Să mă tem oare că am dus prea departe o temă maneŹvrată cu mai multă prudență de către creatorii săi? Mă mulțumesc să citez aceste afirmații ale lui Husserl, aparent paradoxale, dar riguros logice, dacă admitem cele arătate mai sus : Ceea ce e adevărat e adevărat în mod absolut, în sine; adevărul e unul; identic cu el însuși, oricare ar fi 134 ♦ Albert Camus ființele care-1 percep, oameni, monștri, îngeri sau zei". Astfel, Rațiunea triumfă și se face auzită prin această voce. Ce poate însemna o asemenea afirmație într-o lume absurdă? Percepția unui înger sau a unui zeu nu are sens pentru mine. Acest loc geometric unde rațiunea divină o ratifică pe a mea îmi este pentru totdeauna de neînțeles. Și aici descopăr un salt și, chiar dacă e făcut în abstract, el continuă să însemne pentru mine uitarea a tocmai ceea ce nu vreau să uit. Cînd, ceva mai departe, Husserl exclamă : Dacă toate masele suŹpuse atracției ar dispărea, legea atracției ar continua să existe, dar ea rămîne doar fără aplicație posibilă", știu că mă aflu în fața unei metafizici de consolare. Și, dacă' vreau să descopăr cotitura unde gîndirea părăsește' calea evidenței, nu-mi rămîne decît să recitesc raționamentul paralel pe care Husserl îl face în legătură cu spiritul: Dacă am putea contempla cu claritate legile exacte ale proceselor psihice, ele ni s-ar înfățișa la fel de eterne și de invariabile ca și legile fundamentale ale științelor naturale teoretice. Deci ele ar fi valabile chiar dacă n-ar exista nici un proces psihic". Chiar dacă spiritul n-ar exista, legile sale ar exista totuși! înțeleg atunci că Husserl pretinde să facă dintr-un adevăr 'psihologic o regulă rațională; după ce a negat puterea integrantă a rațiunii umane, face saltul, pe această cale ocolită, în Rațiunea eternă. Tema husserliană a universului concret" nu mă mai poate surprinde. De aici pînă la a mi se spune că nu toate esențele sînt formale și că există și esențe materiale, că priŹmele sînt obiectul logicii și ultimele ale'știintelor nu mai e decît o chestiune de definiție. Abstractul, mi se spune, nu desemnează decît o parte neconsistentă prin ea însăși a unui concret universal. Dar pendularea de care vorbeam'mai sus îmi îngăduie să lămuresc caracterul confuz al acestor terŹmeni. Căci ea poate să însemne că obiectul concret al atenŹției mele, cerul acesta, răsfrîngerile acestei ape pe poalele acestei haine, are în el însuși acel prestigiu al realului pe care interesul meu îl izolează în această lume. Și nu voi nega acest lucru. Dar ea poate să însemne si că această haină e universală, are esența sa particulară și suficientă, aparține lumii formelor. Înțeleg atunci că a fost schimbată doar ordiŹnea procesiunii. Această lume nu-și mai are reflexul într-un univers superior, dar cerul de forme este figurat în mulțimea imaginilor acestui pămînt. Pentru mine însă, nu s-a schimbat nimic. Nu regăsesc aici gustul concretului, sensul condiției MITUL LUI SISIF ♦ 135 umane, ci doar un intelectualism atît de nestăvilit încît geneŹralizează însuși concretul. În zadar ne-am mira de paradoxul aparent care conduce gîndirea la propria ei negare pe căile opuse ale rațiunii umilite si ale rațiunii victorioase. De la Dumnezeul abstract al lui Husserl fa Dumnezeul necruțător al lui Kierkegaard, distanța nu-i atît de mare. Rațiunea' și iraționalul duc spre aceeași învățătură. Drumul nu înseamnă nimic, voința de a sosi e de-ajuns. Filosoful abstract și filosoful religios pleacă de la același haos si se susțin în aceeași spaimă. Esențial însă este să explici. Nostalgia e mai puternică aici decît știința. E semnificativ că gîndirea contemporană este una din cele mai pătrunse de o filosofie a nonsemnificației lumii și totodată una din cele mai torturate în ceea ce' privește concluziile sale. Ea oscilează fără încetare între raționalizarea extremă a realului ce duce la fragmentarea acestuia în rațiuni-tip și raționalizarea sa extremă, care duce la divinizarea lui. Dar acest divorț este numai aparent. E vorba de a reconcilia și, în amîndouă cazurile, saltul e de-ajuns. Se crede întotdeauna greșit că noțiunea de rațiune are sens unic. De fapt, oricît de riguros ar fi în ambiția sa, acest concept e la fel de mobil ca si altele. Rațiunea are un chip uman, dar ea știe să se întoarcă și către divin. Încă de la Plotin, care primul'a știut s-o concilieze cu climatul etern, a învățat să se abată de la prinŹcipiul ei cel mai scump, contradicția, integrîndu-1 pe cel mai ciudat, pe acela pe de-a-ntregul magic, al participării. Este un instrument al gîndirii și nu gîndirea însăși. Gîndirea unui om este, înainte de orice, nostalgia sa. Așa cum a știut să liniștească melancolia plotiniană, rațiunea dă astăzi spaimei moderne putința de a se calma, oferindu-i decorurile familiare ale eternității. Spiritul absurd e mai puțin norocos. Pentru el, lumea nu-i nici chiar atît de rațională și nici chiar atît de irațională: ea nu-i decît abŹsurdă. Pentru Husserl rațiunea nu'mai are, în cele din urmă, limite. Absurdul, dimpotrivă, îi fixează limitele, de vreme ce 1 (A) În acea vreme, rațiunea trebuia să se adapteze sau să piară. Ea se adaptează. O dată cu Plotin, din logică devine estetică. Metafora înloŹcuiește silogismul. (B) De altminteri, aceasta nu este singura contribuție a lui Plotin la fenoŹmenologie. Aceeași atitudine este în întregime cuprinsă în ideea atît de scumpă gînditorului alexandrin că nu există numai ideea de om, ci și ideea de Socrate. 136 ♦ Albert Camus ea este neputincioasă să-i calmeze spaima. Kierkegaard, pe de altă parte, afirmă că o singură limită e de-ajuns pentru a o nega. Dar absurdul nu merge ațît de departe. Pentru el, această limită vizează doar ambițiile rațiunii. Tema iraționaŹlului, așa cum este ea concepută de existențialiști, este aceea a rațiunii care se întunecă și se eliberează' negîndu-se. AbŹsurdul, în schimb, e rațiunea'lucidă care-și constată limitele. La capătul acestui drum dificil, omul absurd își recuŹnoaște adevăratele sale rațiuni. Comparînd exigența* sa cea mai profundă cu ceea ce i se propune, el simte dintr-o dată că alta e calea lui. În universul lui Husserl lumea se clarifică și acea sete.de familiaritate care se află în inima omului deviŹne inutilă. În apocalipsul lui Kierkegaard, dorința de claritaŹte trebuie să renunțe la ea însăși, dacă se vrea' satisfăcută. Păcătui nu constă atit în a ști (sub acest raport toată lumea e nevinovată), cît în a dori să știi. Este și singurul păcat pe care omul absurd îl poate simți ca însemnînd culpabilitatea și totodată nevinovăția sa. I se' propune un deznodămînt în care toate contradicțiile trecute nu mai sînt decît jocuri poŹlemice. Dar nu astfeî le-a simțit el. Adevărul lor, acela de a nu fi niciodată satisfăcute, trebuie păstrat pînă la capăt Omul absurd refuză învățătura. Raționamentul meu vrea să rămînă credincios evidenței care i-â dat naștere. Această evidență e absurdul. E divorțul între spiritul care dorește și lumea care dezamăgește, nostalŹgia mea după unitate, acest univers dispersat și contradicția care le înlănțuie. Kierkegaard suprimă nostalgia mea, iar Husserl pune ordine în univers. Nu asta așteptam. Problema era de a trăi și de a gîndi în ciuda acestor sfîșieri, de a ști dacă trebuie să accepți sau să refuzi. Nu poate fi vorba de' a ascunde evidența, de a suprima absurdul negînd unul din termenii ecuației sale. Trebuie să știm dacă se poate trăi astŹfel sau dacă logica ne obligă să murim. Nu mă interesează siŹnuciderea filosofică, ci sinuciderea pur și simplu. Vreau s-o purific de conținutul ei de emoții și să-i cunosc logica și onestitatea. Orice altă poziție presupune pentru spiritul ab'-surd o escamotare și o retragere a spiritului în fața a ceea ce spiritul scoate la lumină. Husserl spune că se supune doŹrinței de a se sustrage deprinderii învederate de a trăi și de a gfndi în anumite condiții de existență bine cunoscute șî coŹmode", dar saltul final ne restituie, în filosofia sa, eternitatea și confortul ei. Saltul nu înseamnă o primejdie extremă, cum pretinde Kierkegaard. Dimpotrivă, primejdioasă e clipa subŹtilă care precede saltul. A ști să te menții pe această muchie MITUL LUI SISIF ♦ 137 de prăpastie, iată onestitatea; tot restul nu-i decît subterfuŹgiu. Mai știu, de asemenea, că nicicînd neputința n-a inspirat acorduri mai emoționante ca acelea ale gîndirii lui Kierke-gaard. Dar, dacă neputința își are locul său în peisajele indiŹferente ale istoriei, ea nu'are ce căuta într-un raționament a cărui intransigență ne este acum cunoscută. LIBERTATEA ABSURDA Principalul a fost făcut. Dețin acum cîteva evidențe la care nu pot renunța. Pentru mine are însemnătate ceea ce știu, ceea ce e sigur, ceea ce nu pot nega, ceea ce nu pot neŹsocoti. Pot să neg totul în legătură cu acea parte din mine însumi care trăiește din nostalgii incerte, în afară de această dorință de unitate, de această sete de a afla o soluție, de această exigență de claritate și de coeziune. Pot să contest totul în această lume care mă înconjoară, mă lovește sau mă înalță, în afară de acest haos, de hazardul-rege și' de divina echivalență născută din anarhie. Nu știu dacă lumea are un sens care o depășește. Dar știu că eu nu cunosc acest sens și că-mi este cu neputință pentru moment să-1 cunosc. Ce înseamnă pentru mine o semnificație în afara condiției mele de om? Nu pot înțelege decît în termeni umani. Nu înțeleg derît ceea ce ating,'ceea ce îmi rezistă. Și mai știu că nu pot pune de acord aceste două certitudini: setea mea de absolut și de unitate și ireductibilitatea acestei lumi la un principiu rațional si rezonabil. Ce alt adevăr mai pot recunoaște fără să mint, fără să fac apel la o speranță pe care nu o am și care nu înseamnă nimic în limitele condiției mele? Dacă aș fi copac printre copaci", pisică printre animale, viata aceasta ar avea un sens sau mai curînd problema nu s-ar mai pune, căci aș face parte din această lume. Aș fi această lume căreia mă împotrivesc acum cu toată conștiința mea și prin întreaga mea exigență de apropiere. Tocmai această rațiune atît de derizorie mă opune întregii creațiuni. Iată de ce'n-o pot nega dintr-o trăsătură de condei. Trebuie, așadar, să mențin ceea ce cred adevărat. Trebuie să susțin, chiar împotriva mea, ceea ce îmi apare atît de evident. Căci fondul conflictului, al divorțului între lume și spiritul uman, constă tocmai în faptul că s'înt conștient de el. Dacă vreau, așadar, să-1 mențin, nu o pot face decît printr-o conștiință perpetuă, mereu reînnoită, mereu încordată. Iată ce trebuie să rețin pentru moment. În această clipă, absurdul, atît de evident și totodată atît de greu de cucerit, intră în viața unui om, MITUL LUI SISIF ♦ 139 regăsindu-și patria. Spiritul mai poate încă părăsi calea știută și anevoioasă a efortului lucid. Calea aceasta duce acum în viața cotidiană, în lumea anonimatului, dar omul se întoarce aici cu întreaga sa revoltă și clarviziune. S-a dezvățat să mai spere. Infernul prezentului este, în sfîrșit, împărăția sa. Toate problemele devin din nou tăioase. EviŹdența abstractă se retrage în fața lirismului formelor și al cuŹlorilor. Conflictele spirituale capătă trup, întorcînd'u-se în adăpostul mizerabil și magnific al inimii omenești. Nici unul nu e soluționat. Dar toate sînt transfigurate. Vom muri, vom scăpa făcînd saltul, vom zidi o casă de idei și de forme pe măsura noastră sau, dimpotrivă, vom susține rămășagul sfîșietor și minunat al absurdului? Să facem,' în această priŹvință, un ultim efort spre a trage toate consecințele. Trupul, iubirea, creația, acțiunea, noblețea umană își vor regăsi atunci locul în această lume fără sens. Omul va afla, în sfîrșit, aici vinul absurdului și pîinea indiferenței, din care se hrănește măreția lui. Să insistăm din nou asupra metodei: important e să perŹseverezi. Ajuns într-un anume moment al drumului, omul absurd este solicitat. Istoria nu duce lipsă nici de religie, nici de profeți, chiar fără Dumnezeu. I se cere să facă saltul. El nu poate răspunde decît că nu înțelege bine, că lucrul nu este evident; căci nu vrea să facă decît ceea ce înțelege bine. I se spune că săvîrșește păcatul orgoliului, dar omul absurd nu înțelege noțiunea de păcat; că la capătul drumului îl așteaptă poate Infernul, dar el nu are destulă imaginație spre a-și înfățișa acest ciudat viitor; că pierde nemurirea, dar aceasta îi pare fără însemnătate. I se cere să-și recunoască vina. Dar el se simte nevinovat. De fapt, nu simte decît un singur lucru: ireparabila sa nevinovăție. Ea îi îngăduie totul. De aceea, nu-și pretinde sieși decît să trăiască numai cu ceea ce știe, să se împace cu ceea ce este și să nu recurgă la nimic nesigur. I se răspunde că nimic nu-i sigur. Dar iată cel puțin o certitudine. O va privi în față: vrea să știe dacă e cu puŹtință să trăiască fără chemare. Pot aborda acum noțiunea de sinucidere. Din cele arătate, s-a văzut ce soluție i se poate da. Ajunși aici, probleŹma este inversată. Pînă'acum, important era'să știm dacă viața, pentru a fi trăită, trebuie să aibă un sens. Acum, dimŹpotrivă, apare limpede că ea va fi cu atît mai bine trăită, cu cît nu va avea nici un sens. A trăi o experiență, un destin, 140 ♦ Albert Camus Înseamnă a-1 accepta în întregimea lui. Or, nu vom trăi acest destin, știindu-1 absurd, dacă nu vom face totul pentru a menține absurdul revelat de conștiință. A nega unul din termenii opoziției prin care acesta trăiește înseamnă a i te sustrage. A aboli revolta conștientă înseamnă a eluda problema. Tema revoluției permanente se mută astfel pe planul expeŹrienței individuale. A trăi înseamnă a face să trăiască absurdul. A-1 face să trăiască înseamnă, înainte de orice, a-1 privi. Spre deosebire de Euridice, absurdul nu moare decît cînd îți întorci fața de la el. Astfel, una din puținele poziții filosofice coerente este revolta. Ea este o confruntare perpetuă a omului și a propriei sale ignorante. Este exigența unei imposibile transparențe. Ea pune lumea sub semnul întrebării clipă de clipă. După'cum primejdia îi oferă omului prilejul de neînlocuit de a capta experiența, tot astfel revolta metafizică extinde conștiința de-a lungul întregii experiențe. Ea este prezența constantă a omului în fața lui însuși. Nu este aspirație, căci'e lipsită de speranță. Această revoltă nu-i decît certitudinea unui destin copleșitor, dar fără resemnarea care ar trebui s-o întovărășească. Aici se vede cît de mult se îndepărtează experiența abŹsurdă de sinucidere. S-ar putea crede că sinuciderea urmează revoltei. E inexact. Căci ea nu reprezintă concluzia logică a revoltei. Sinuciderea este exact contrariul revoltei, prin consimțămîntul pe care-1 presupune. Sinuciderea, ca și salŹtul, este acceptarea la limita ei. Totul a fost consumat, omul reintră în istoria sa esențială. El își descoperă viitorul^ unicul și înspăimîntătorul său viitor, și se aruncă într-însul. In felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl tîrăște cu sine în aceeași moarte. Dar eu știu că, pentru a se menține, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii', în măsura în care este conștiința și totodată refuzul morții. Este, la extrema liŹmită a ultimului gînd al condamnatului la moarte, șiretul de pantofi pe care, în ciuda a toate, acesta îl zărește' la cîțiva metri, în chiar clipa căderii sale amețitoare. Căci contrariul sinucigașului este condamnatul la moarte. Această revoltă dă vieții întregul său preț. Manifestată de-a lungul unei întregi existențe, ea îi restituie măreția. Pentru un om care vrea să vadă, riu există spectacol mai fruŹmos decît cel al inteligenței în luptă cu o realitate care o depășește. Spectacolul orgoliului uman este inegalabil. Toate încercările de a-1 deprecia rămîn zadarnice. Această MITUL LUI SISIF ♦ 141 disciplină pe care spiritul și-o dictează sie însuși, această voință pe care singur și-a făurit-o, această confruntare are în ea ceva puternic și ciudat. A sărăci o realitate a cărei inu-manitate face măreția omului înseamnă a-1 sărăci și pe acesta, înțeleg atunci de ce doctrinele care-mi explică totul, în aceŹlași timp mă slăbesc. Ele mă descarcă de povara propriei mele vieți, pe care totuși trebuie s-o port singur. Ajuns la această cotitură, nu pot concepe ca o metafizică sceptică să se alieze cu o morală a renunțării. Conștiința și revolta sînt refuzuri contrare renunțării. Dimpotrivă, le însuflețește tot ce-i ireductibil și pasionat într-o inimă omenească. Trebuie să murim neîmpăcați și nu de bunăvoie. Sinuciderea este o ignorare. Omului absurd nu-i rămîne decît să epuizeze totul și să se epuizeze. Absurdul este încordarea lui extremă, aceea pe care o menține neînceŹtat printr-un efort solitar, căci el știe că prin conștiința și prin revolta sa de fiecare zi depune mărturie despre singurul său adevăr: sfidarea. Iată prima consecință. Dacă mă mențin pe poziția pe care m-am fixat și care constă din a trage toate consecințele (și nimic altceva) pe care le presupune descoperirea unei noțiuni, mă aflu înaintea unui al doilea paradox. Dacă rămîn fidel acestei metode, nu mai sînt deloc preocupat de problema libertății metafizice. Nu mă mai interesează să știu dacă omul este liber. Nu pot simți decît propria mea libertate. Despre ea nu pot avea noțiuni generale, ci doar cîteva vederi clare. Problema liŹbertății în sine" nu are sens. Căci ea este legată în cu totul alt chip de aceea a lui Dumnezeu. Ca să știm dacă omul este liber trebuie să știm dacă el poate avea un stăpîn. AbsurditaŹtea particulară â acestei probleme vine din faptul că însăși noțiunea care face cu putință problema libertății îi retrage în același timp întregul său înțeles. Căci în fața lui Dumnezeu nu se'pune atît problema libertății cît problema răului. E cuŹnoscută alternativa: sau nu sîntem liberi, și Dumnezeu cel atotputernic este responsabil pentru răul din lume, sau sîntem liberi și responsabili, dar atunci Dumnezeu nu mai este atotputernic. Toate subtilitățile unor școli de gîndire n-au schimbat cîtuși de puțin caracterul definitiv al acestui paradox. De aceea,'nu mă pot pierde în exaltarea sau în simpla deŹfinire a unei noțiuni care îmi scapă și care-și pierde înțelesul din clipa în care depășește limitele experienței mele Indivi- 142 ♦ Albert Camus duale. Nu pot înțelege în ce poate consta o libertate care mi-ar fi dată de către 6 ființă superioară. Am pierdut simțul ierarŹhiei. Nu pot avea despre libertate decît concepția prizonieŹrului sau a individului modern în cadrul statului'. Singura pe care o cunosc este libertatea de spirit și de acțiune. Or, dacă absurdul îmi anihilează toate șansele de libertate eternă, în schimb el îmi redă și îmi exaltă libertatea de acțiune. PrivaŹțiunea de speranță și de viitor înseamnă o creștere a dispoŹnibilității omului. Înainte de a întîlni absurdul, omul cotidian trăiește cu un scop, cu grija viitorului sau cu grija de a se justifica (nu are importanță față de cine sau de ce). El își evaluează șansele, se bizuie pe ceea ce va fi mai tîrziu, pe pensie sau pe'munca fiilor lui. Mai crede că-și poate orîndui viața după voia lui. De fapt, acționează ca și'cum ar fi liber, chiar dacă toate fapŹtele nu fac'decît să contrazică această libertate. După ce a descoperit absurdul, totul e zdruncinat din temelii. Ideea că sînt", felul meu de a acționa ca și cum totul ar avea un sens (chiar dacă, uneori, spun că nimic nu are sens) sînt dezŹmințite amețitor de absurditatea unei morți posibile. A te gînd'i la ziua de mîine, a-ți fixa un scop, a avea preferințe, toate presupun credința în* libertate, chiar dacă uneori îți dai seama că nu o ai. Dar^ în acea clipă, știu bine că acea liberŹtate superioară, acea libertate de a fi, singura pe care se poate întemeia un adevăr, nu există. Moartea se află aici, ca unică realitate. După ea, jocul s-a încheiat. Nu sînt liber nici pentru că mă perpetuez, ci sclav, și mai cu seamă sclav fără speranța unei revoluții eterne, lipsit de arma disprețului. Și cine poate rămîne sclav fără revoluție și fără dispreț? Ce libertate poate exista în deplinul ei înțeles fără certitudinea eternității? Dar,'în același timp, omul absurd înțelege că pînă atunci fusese legat de acel postulat al libertății din a cărui iluzie trăia. Într-un anumit sens, aceasta îl stînjenea. În măsura în care își imagina că viața sa are un scop, se conforma exiŹgențelor acelui scop care trebuia atins și devenea sclavul propriei lui libertăți. Astfel, nu voi mai putea acționa altŹminteri decît în calitate de tată de familie (sau de inginer sau de conducător de popoare, sau de funcționar la P.T.T.), caliŹtate către care aspir. Cred că pot alege să fiu asta, mai curînd decît altceva. O cred în mod inconștient, e adevărat. Dar îmi sprijin în același timp postulatul pe credința celor din jur, pe MITUL LUI SISIF ♦ 143 prejudecățile mediului meu uman (ceilalți sînt atît de siguri că sînt liberi și buna lor dispoziție e atît de molipsitoare!). Oricît de departe ne-am ține de orice prejudecăți, morale sau sociale, tot ne lăsăm în parte influențați, ba chiar, întrucît privește cele mai bune din ele (căci există prejuŹdecăți bune și prejudecăți rele), ne conformăm lor prin întreaga noastră viață. Astfel, omul absurd înțelege că nu era cu adevărat liber. Pentru a fi mai limpede, în măsura în care sper, în măsura în care sînt în căutarea unui adevăr propriu mie, a unui mod de a fi sau de a crea, în sflrșit, în măsura în care îmi orînduiesc existența, dovedind prin asta că admit că are un sens, îmi creez tot a'tîtea bariere între care îmi închid viața. Fac ca atîția alți funcționari ai minții și ai inimii care nu-mi inspiră decît silă și care, după cum îmi dau bine seama acum, nu fac altceva decît să ia în serios libertatea omului. Absurdul mă lămurește în privința aceasta : nu există un mîine. Iată, de acum înainte, rațiunea libertății mele proŹfunde. Voi face aici două comparații. Misticii află mai întîi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmîndu-i poruncile, devin la rîndul lor, în adîncul iniŹmii, liberi. În sclavia liber consimțită, ei află o independență profundă. Dar ce înseamnă această libertate? Putem spune mai cu seamă că se simt liberi față de ei înșiși și nu atît liberi, cît, mai ales, liberați. Tot astfel, întors cu totul înspre moarte (considerată aici drept absurditatea cea mai evidentă), omul absurd se simte eliberat de tot ceea ce nu este atenție pasioŹnată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate față de regulile comune. Vedem aici că temele inițiale ale filoso-fiei existențialiste își păstrează întreaga valoare. Trezirea la conștiință, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertății absurde. Vizată însă este învățătura existențialistă și, o dată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conștiinței. Tot astfel (e a doua mea comparație), sclavii din antichitate nu-și aparțineau. Dar ei cunoșteau liŹbertatea de a nu se simți responsabili.1 Și moartea are mîini patriciene care strivesc, dar care eliberează. În faptul de a te pierde în această certitudine fără marŹgini, de a te simți îndeajuns de străin de propria ta viață ca s-o 1 E vorba aici de o comparație de fapt și nu de o apologie a umilinței. Omul absurd este contrariul omului împăcat. 144 ♦ Albert Camus poți spori și străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independență are un sfirșit, ca orice libertate de acțiune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuiește iluziile libertății, care se opreau toate în fața morții. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în fața căruia se deschid porțile închisorii într-o anume zi în zori, indiferența sa de necrezut față de toate, în afară de flacăra pură a vieții, moartea și absurdul sînt aici, e lesne de văzut, principiile'singurei libertăți raționale : aceea pe care o inimă omenească o poate simți și'trăi! Iată a doua consecință. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte și înghețat, transparent și limitat, în care nimic nu-i cu putință dar totul este dat, după care urmează prăbușirea și neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers și să-și tragă de aici puterea, refuzul de a spera și mărturia încăpățînată a unei vieți fără consolare. Dar ce înseamnă viața într-un asemenea univers? Nimic altceva, pentru moment,'decît indiferență față de viitor și paŹsiunea de a epuiza tot ce e dat. Credința într-un sens al vieții presupune întotdeauna o scară a valorilor, o alegere, prefeŹrințe. Credința în absurd, conform definiției noastre, ne învață contrariul. Merită să ne oprim puțin aici. Singurul lucru ce mă interesează este să știu dacă se poate trăi fără apel. Vreau să rămîn între aceste limite. Pot să mă împac cu acest chip al vieții care-mi este dat? Or, în fața acestei preocupări speciale, a crede în absurd înseamnă a înlocui calitatea experiențelor prin cantitatea lor. Dacă mă conving că această viață nu are alt chip decît cel al absurduŹlui, dacă simt că echilibrul său constă în această perpetuă opoziție între revolta mea conștientă și întunericul în care ea se zbate, dacă admit că libertatea mea n-are sens decît în raport cu destinul ei limitat, atunci trebuie să spun că imporŹtant nu e să trăiești în felul cel mai bun, ci cît mai mult. Nu am a mă întreba dacă un lucru e vulgar sau dezgustător, eleŹgant sau regretabil. O dată pentru totdeauna, în cazul de față judecățile de valoare sînt înlăturate și înlocuite cu judecăți de fapt. Trebuie doar să trag concluziile a ceea ce pot să văd, fără a risca vreodată vreo ipoteză. Presupunînd că nu-i onest să trăiești astfel, adevărata onestitate mi-ar impune să nu fiu onest. MITUL LUI SISIF ♦ 145 A trăi cît mai mult; în sensul obișnuit al cuvîntului, această regulă de viață nu înseamnă nimic. Trebuie, așadar, să-i precizăm înțelesul. Mai întîi, se pare că noțiunea de canŹtitate n-a fost aprofundată îndeajuns. Căci ea poate da socoŹteală de o bună parte a experienței umane. Morala unui om, scara sa de valori n-au sens decît prin cantitatea și varietatea experiențelor ce i-a fost dat să acumuleze. Or, condițiile vieții moderne impun majorității oamenilor aceeași cantiŹtate de experiență și deci aceeași experiență profundă. DesiŹgur, trebuie să ținem seama și de aportul spontan al individului, de ceea ce, în el, este dat". Dar acesta este un lucru pe care nu sînt în măsură să-1 judec și, încă o dată, reŹgula mea în cazul de față cere să mă limitez la evidența imeŹdiată. Văd atunci că acel caracter propriu unei morale comune rezidă mai puțin în importanța ideală a principiilor care o însuflețesc, cît în norma unei experiențe pe care e cu putință s-o masori. Forțînd puțin lucrurile, putem spune că grecii aveau morala timpului lor liber, în vreme ce noi o avem pe aceea a zilei de lucru de opt ore. Dar mulți oameni, și dintre cei mai tragici, ne fac să bănuim că o experiență mai îndelungată modifică acest tablou al valorilor. Datorită lor ni-1 putem închipui pe acel aventurier al cotidianului care, numai prin cantitatea experiențelor sale, ar bate toate recorŹdurile (întrebuințez anume acest termen sportiv) și și-ar cîștiga astfel propria sa morală. Să lăsăm totuși deoparte ro'mantismele și să ne mulțumim a ne întreba ce poate însemna această atitudine pentru un om hotărît să-și țină rămășagul și să respecte cu strictețe ceea ce el socotește a fi regula jocului. A bate toate recordurile înseamnă, mai presus de orice, a fi în fața lumii cît mai des cu putință. Cum poți face însă asta fără contradicții și fără jocuri de cuvinte? Căci, pe de o parte, absurdul ne învață că toate experiențele sînt indifeŹrente și, pe de alta, el ne'îndeamnă Ia cea mai mare cantitate de experiență. Cum să nu faci atunci ca atîția dintre acei oa- 1 Cantitatea face uneori calitatea. Dacă e să cred în ultimele precizări ale teoriei științifice, întreaga materie este constituită din centri de energie. Cantitatea lor mai mult sau mai puțin mare face ca specificitatea ei să fie mai mult sau mai puțin particulară. Un miliard de ioni diferă de un ion nu numai prin cantitate, ci și prin calitate. Analogia e ușor de găsit în experiența 146 ♦ Albert Camus meni de care vorbeam mai sus, cum să nu alegi forma de viață care te pune în prezența a cît mai multă materie umană, intfoducînd astfel o scară de valori pe care, pe de o parte, pretinzi c-o respingi? Răspunsul ni-1 dă tot absurdul și viața lui contradictorie. Căci greșeala constă în a gîndi că această cantitate de expeŹriență depinde de împrejurările vieții noastre, cînd ea nu de-Eind'e decît de noi. In acest caz, trebuie să fim simpliști. Fnor oameni trăind același număr de ani, lumea le oferă întotdeauna aceeași sumă de experiențe. Important este să fim conștienți de acest lucru. A-ți simți'deplin viața, revolta, libertatea, înseamnă a trăi cît mai mult cu putință. Acolo unde domnește luciditatea, scara valorilor devine inutilă. Să fim și mai simpliști încă. Să spunem că singurul obstacol, singurul eșec constă în moartea prematură. Universul sugerat aici nu trăiește decît prin opoziție cu această constantă excepție pe care o reprezintă moartea. De aceea nici o profunzime, nici o emoție, nici o pasiune si nici un sacrificiu n-ar putea face ca în ochii omului absurd (chiar dacă el ar dori asta) o viață conștientă de patruzeci de ani și o lucidiŹtate manifestată timp'de șaizeci de ani să fie deopotrivă . Nebunia și moartea sînt iremediabilele sale. Omul nu înțelege. Absurdul' și surplusul de viață pe care el îl comportă nu depind, așadar, de voința omului, ci de contrariul acesteia, adică de moarte. Cîntărindu-ne bine cuvintele, vom spune că e vorba aici numai de o chestiune de șansă. Trebuie să știm să consimțim la aceasta. Douăzeci de ani de viață și de experiențe nu vor mai putea fi înlocuiți prin nimic, niciodată. Printr-o ciudată inconsecvență la o rasă atît de înțeŹleaptă, grecii socoteau că oamenii' care mor tineri au fost iuŹbiți de zei. Dar aceasta nu-i adevărat decît dacă admitem că a intra în lumea derizorie a zeilor înseamnă a pierde pentru totdeauna cea mai curată din bucurii, aceea de a simți, și anume de a simți pe acest pămînt. Idealul omului absurd 1 Se poate face aceeași observație cu privire la o noțiune atît de diferită ca aceea a ideii neantului. Ea nu adaugă și nici nu suprimă nimic din real. În experiența psihologică a neantului, propriul nostru neant își capătă cu adeŹvărat sensul cînd consideră ceea ce se va întîmpla peste două mii de ani. Sub unul din aspectele sale, neantul este făcut tocmai din suma de vieți viitoare care nu vor fi ale noastre. 2 Voința nu este, în cazul de față, decît agentul; ea tinde să mențină conștiința. Ea oferă o disciplină de viață, fapt apreciabil. MITUL LUI SISIF ♦ 147 este prezentul si succesiunea prezenturilor prin fața unui suflet clipă de clipă conștient. Dar cuvîntul ideal are aici un sunet fals. Căci nu-i vorba nici măcar de o vocație, ci doar de a treia consecință a raționamentului său. Izvorîtă dintr-o conștiință înspăimîntată'de inuman, meditația asupra absurŹdului se întoarce, la capătul itinerarului său, în chiar miezul flăcărilor pătimașe ale revoltei umane. Absurdul are astfel pentru mine trei consecințe: revolta, libertatea și pasiunea mea. Prin simplul joc al conștiinței, transform în regulă de viață ceea ce era invitație la moarte și refuz sinuciderea. Cunosc, fără îndoială, surda rezonanță care străbate asemenea zile. Dar cu un cuvînt am spus totul: e necesară. Cînd Nietzsche scrie: Apare limpede că princiŹpalul lucru în cer și pe pămînt este a te supune, vreme îndeŹlungată și în aceeași direcție: cu timpul rezultă de aici ceva pentru care merită'să trăiești pe acest pămînt, ca, de pildă, virtutea, arta, muzica, dansul, rațiunea, spiritul, ceva care transfigurează, ceva rafinat, nebunesc sau divin", el ilusŹtrează regula unei morale de mare clasă; dar, totodată, arată și drumul pe care trebuie să meargă omul absurd. A te suŹpune flăcării, iată lucrul cel mai ușor și, în același timp, cel mai greu. E bine totuși ca omul, măsurîndu-și puterile cu diŹficultatea, să se judece uneori. Numai el o poate face. Rugăciunea, spune Alain, este gîndirea peste care a co-borît noaptea". Dar spiritul trebuie să întîlnească noaptea", răspund misticii și existențialiștii. Desigur, dar nu acea noapte care se naște sub ochii închiși ai omului și numai prin voința lui noapte întunecată și zăvorită, pe care spiritul o iscă spre a se pierde în ea. Dacă trebuie să întîlnească noaptea, să fie mai curînd acea noapte a disperării care rămîne lucidă, noapte polară, veghe a minții, în care va răsări poate lumina albă și intactă care desenează fiecare obiect la flacăra inteli- 1 Lucrul cel mai important este coerența. Plecăm aici de la un consimțămînt față de lume. Dar gîndirea orientală ne învață că putem depune același efort de logică alegînd împotriva lumii. Această atitudine e la fel de legitimă și ea fixează atît perspectiva, cît și limitele eseului de față. Dar, cînd negarea lumii se exercită cu aceeași rigoare, se ajunge adesea (în unele școli vedanta) la rezultate asemănătoare în ceea ce privește, de pildă, indiferența față de operă. Într-o carte de o mare importanță, Le Choix, Jean Grenier întemeiază, sprijinit pe o astfel de atitudine, o adevărată filosofie a indiferenței". 148 ♦ Albert Camus genței. Pe această treaptă, echivalența se întîlneste cu înțeleŹgerea pasionată. Atunci problema de a judeca saltul existențial nici nu se mai pune. El își reia locul în fresca seculară a atituŹdinilor umane. Pentru spectatorul conștient, acest salt este tot absurd. În măsura în care crede că rezolvă paradoxul, el îl restituie de fapt pe de-a-ntregul. Iată și de ce e emoționant. Astfel, toate își reiau vechiul loc, iar lumea absurdă renaște în deplina ei splendoare și diversitate. Dar nu e bine să ne oprim aici si e greu să ne mulțumim cu un singur fel de a vedea, privîndu-ne de contradicție, cea mai subtilă poate dintre toate forțele spiritului. Cele de mai sus definesc doar un fel de a gîndi.E timpul, acum, să trăim. OMUL ABSURD Dacă Stavroghin crede, el nu crede că crede. |
