Members comments:

 =  completare
maria tirenescu
[19.Oct.05 13:42]
Am gasit, in alte surse, date despre Gabriela Mistral si o alta traducere. Cred ca merita o comparatie.


GABRIELA MISTRAL
( 1889-1957)
Poetă chiliană lirică meditativă cu accente neoromantice și simboliste, închinată pământului natal, copilăriei, dragostei, istoriei și viitorului țării.
Și-a început cariera modest, ca simplă învățătoare într-un sat pierdut din provincia chiliană, luptându-se din greu cu lipsurile vieții zilnice. Moartea tragică a bărbatului iubit – pe când poeta avea 30 de ani – lasă o adâncă și amară urmă în sufletul ei sensibil. Și renunțând la ceea ce se înțelege în mod curent printr-o viață proprie, se apleacă asupra vieții celorlalți: mama și copilul sunt subiecte la care poezia Gabrielei Mistral va reveni adesea.
Din volumul „Tata”, tradusă de Ion Frunzetti, am regăsit poezia .
Pâinea
Mi-au lăsat o pâine pe masă,
Jumătate arsă, jumătate albă,
Ciupită pe deasupra, frântă-n două,
Cu fărâmițe de bulgări de nea.

Mi se pare nouă și nemaivăzută
Deși cu altceva nu m-am hrănit nicicând,
Dar tot umblând după o coajă, somnambulă,
M-au părăsit și pipăitul și mirosul.

Miroase-a mama când mă alăpta.
Miroase a văile – trei – pe unde-am trăit:
A Aconcagua, Pátzcuaro, a Elqui,
Și a rărunchii mei, când mai cânt din rărunchi.

Alte miresme nu mai sunt în odaie
Și de asta izul ei mă cheamă-ntr-atât.
Și nici nu-i nimeni în toată casa,
Afară de pâinea asta frântă pe-un taler
Care cu trupul ei mă recunoaște
Așa cum eu, cu-al meu, o recunosc.

Toți au mâncat-o, sub toate climatele,
Aceeași pâine, sute de frați:
Pâine de Coquimbo, pâine de Oaxaca,
Pâine de Santa Ana și de Santiago.

În copilărie eu îi știam
Forma de soare, de pește sau de cearcăn.
Și-i cunoșteau mâinile mele coaja,
Și rotunjimea caldă de hulub înfoiat.

Pe urmă am uitat-o, până-n ziua
De azi, în care ne-ntâlnirăm amândouă.
Eu cu trupul meu, bătrân ca al Sarei,
Ea cu-al ei, ca de cinci anișori.

Prietenii morți cu care-o mâncam
Prin alte văi, adulmecă aburul
Unei pâini măcinate-n septembrie
Și-n luna lui gustar secerată-n Castilia.

E alta, și-i cea pe care o mâncăm
În țările pe unde se-ntinseseră să doarmă.
Frâng codrul de pâine și le dărui lor caldul:
O răstorn și le pun pe obraji răsufletul pâinii.

Mâna mi-e de el învăluită,
Și-mi ațintesc privirile spre mână,
Și dau drumul unui plâns de căință
Pentru anii mulți în care am uitat-o,
Și obrazul mi-l îmbătrânește
Și mi-l face să renască, regăsirea.

Cum casa-i pustie,
Stăm unul lângă altul, regăsiți,
Pe masa asta fără carne, fără fructe,
Numai noi doi, în tăcerea asta umană,
Până ce vom ajunge iar una;
Și-ncet-încet și ziua ne-asfințește…





To be able to add comments you must be browsing using the language this text uses.

Use the existing link (near text registration date), or choose the specific language and acces this text again.

Go back !