| = Joaca de-a moartea oarba | emilian valeriu pal [13.Oct.25 07:08] |
| Ce apreciez cel mai mult, dincolo de tragismul detașat și eliberat de patetism din acest puzzle organic, e ineditul metaforic și limbajul ca un mecanism de învățare a comunicării prin joc. Ca în copilărie, când ne făceam telefoane din cutii de conserve legate cu ață, de la un balcon la altul, așteptând cu înfrigurare să ajungă un sunet la noi. Parcă o și aud pe Margareta Nistor chinuindu-se să traducă domestic înjurăturile din engleză. Dar dincolo de volumul sonor al textului, pentru mine e evidentă reconstituirea asta pas cu pas, os cu os, hematie cu hematie, totul într-un contur clar, lucid, care îți dă voie să fii mai mult decât să exiști. Și chiar dacă tema a fost bătătorită de mulți, tu o faci nouă prin ineditul metaforic. Există mulți autori care își reciclează propriile metafore, fie involuntar, fie intenționat, le forțează ca pe niște fotografii fără discernământ și consimțământ, dar tu o faci un mod necesar de conviețuire cu propria existență. | |
| + O viziune | enea gela [13.Oct.25 10:09] |
| poetică foarte originală. Cu ritmuri alternante, parcă pentru a-ți trage respirația, descriptiv întrerupt de un narativ în registru melancolic. Repere temporale ce amintesc de un regim politic frustrant:filmele Irinei Margaretei Nistor, blocul- cămin de nefamiliști, frigul și foamea... Frumos poem! Stea! | |
| = - er - | Adrian A. Agheorghesei [13.Oct.25 12:02] |
| Emilian, comentariul tău este o poezie în sine. Știm tot. Am trăit aceleași lucruri, temeri, foamete, frici si frig. Poezia? Ceva necesar, dar atăt de neimportant... Scriu rar, public și mai rar. Din frică de mizerie. Anxietatea axiologică - na, ca să sun erudit. Nu-mi place să pun prea nare preț pe ceva pe care nimeni nu pune preț, dar pentru mine e fără preț (sper c-am sunat a la Cheloo). Devin prea vulnerabil. Unii mă și laudă pentru asta. Eu nu. Tata, de exemplu, m-ar rupe-n bătaie dac-ar ști că măsor cuvintele. Vai, vai, ce lirică-n piept mi-aș lua! Mulțumesc pentru! Enea, am încercat și încă o fac - prozaism ca instrument liric. Și fără alte grețuri lirice. Mulțumesc! | |
| + Adrian, | Doru Mihail [14.Oct.25 08:13] |
| e foarte interesant (ca să nu zic mișto) cât de asumat și consecvent ești în tot ce scrii — și prin „scrii” includ și ce postezi și ce comentezi. Ai o topică a ta, o construcție a ideilor clar personală și un nerv care, atunci când se încordează prea tare, chiar enervează — adică transmite, deci funcționează. În textul ăsta, repetițiile „veneau / știi cum veneau / cum vin” au aerul unui refren copilăresc de preadolescență, cu balans între inocență și pesimism. M-a dus cu gândul la „bunicul stă pe prispă. se gândește. la ce se gândește? la nimic!” — același tip de respirație circulară care fixează o stare. E un poem care respiră, are nerv și ritm interior. Mai are și metafore, onomatopee și alte procedee care construiesc acea stare de disconfort melancolic, perfect prinsă în final: „numai pot s-o zic aşa numai aşa zic s-o pot, numai zic s-o pot aşa, numai aşa pot s-o zic.” | |
| = - răspuns - | Adrian A. Agheorghesei [18.Oct.25 22:24] |
| Cu scuze pentru-ntârziere, Doru, mulțtumesc pentru comentariul general, dar și aplicat. Fac tot ce ține de mine. Restul e accident sau nepăsare. Lirică, evident. | |
| + stil | Alina Manole [22.Oct.25 20:41] |
| Acest poem îmi pare un basm popular stilizat, se vede o horă în depărtări, o Mioriță, apoi orașul de sus, de pe coline, oamenii, Sfânta, apoi târgul în sărbătoarea din octombrie, fiul întors acasă și toată existența neamului său, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Finalul surprinzător, în acorduri de a fost odată ca niciodată și am încălecat pe-o șa. Are ceva inedit acest text, ceva ce nu am mai citit până acum. Cred că ar trebui continuat. | |