și mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:
în dragoste cuvântul e de prisos oricând,
în dragoste se tace sau se suspină-n taină
vorbesc doar ochii mistuitor arzând - Serghei Esenin




Lirica lui Esenin reflectă temperamentul său tumultuos, firea sa nestatornică, drumul sinuos al caracterului complex al stărilor sale sufletești. Acest drum a fost întotdeauna plin de contradicții, fiind tot timpul strâns legat de viața satului rus cu trecutul său patriarhal, față de care păstreză o amintire nostalgică.
Esenin a cucerit lumea prin legătura sa placentară cu pământul țării lui, prin afirmația uneori brutală a disprețului față de civilizația marilor orașe. El a pornit o luptă de exterminare contra valorilor religioase și teologice ale vechii Rusii, revolta lui ridicându-se până la cer, ca să coboare apoi pe planetă, să se extindă apoi asupra civilizației materiale și să sfârșească vestind un alt Mesia, o altă mântuire.
Poezia sa este de natură contemplativă, de expresie modernă, novatoare, căreia îi sunt specifice imagismul și marea varietate a tonurilor afective. Poezia sa pornește de la perceperea cosmică a naturii ruse la nostalgia satului patriarhal pierdut pentru totdeauna. Îmbelșugata risipă lirică a evoluat de la faza asprului releveu etnografic și a cultivării unui ideal de un euforic ascetism itinerant, finalizat în momentul în care poetul s-a văzut marginalizat împreună cu o lume sortită înfrângerii.
A salutat instaurarea puterii sovietice dar a avut de întâmpinat dificultăți; fiind atacat de critica dogmatică și proletcultistă este treptat îndepărtat din viața literară. "În Rusia, când lipsea hârtia, îmi publicam versurile pe zidurile Mânăstirii Strastnaia sau le recitam pur și simplu pe bulevarde" mărturisește Esenin, și continuă: "Am străbătut Rusia în cruciș și-n curmeziș, de la Oceanul Înghețat de Nord la Marea Neagră și de la Caspica, din vest până spre China, Persia și India."
În mijlocul marilor aglomerații urbane, Esenin, și-a purtat pașii tinereții glorioase, dar nefericite, un genial neadaptat căruia îi plăcea să-și bruscheze publicul conformist.
Iată ce ne spune cunoscutul poet rus Evgheni Vinokurov: "Toată creația lui Esenin, toate versurile sale, formează un mare poem al cărui erou este el însuși. În versurile sale, simți freamătul Rusiei celor 3 revoluții. În el, prin el, prin opera lui glăsuiește Rusia. Ca nimeni altul, el a simțit imperfecțiunea lumii și suferințele pe care aceasta a prilejuit-o sufletului său."
Alcoolismul și desfrâul Esenin sunt protestul exasperat al unui nesaț de puritate morală nerealizabilă pământește. Așa se explică de fapt, de ce Omul negru
este conștiința cea rea a poetului care nu a reușit să-și făurească acel echilibru sufletesc, condiție absolut necesară realizării unei opere armonioase.
În poezia sa răsună accente deprimante, uneori, chiar de disperare ("Moscova cârciumăreasă 1924") demonstrând cu strășnicia logică a unei teoreme, deznodămândul previzibil al poetului la vârsta de abia 30 de ani.
Poate că Șerban Cioculescu are dreptate atunci când ne avertizează că nimănui nu-i este îngăduit să-și aroge dreptul de a judeca pe un mare scriitor, pe care nu l-a putut citi decât în traducere. După cum marii pictori sunt recunoscuți după tonalitățile paletei, tot așa și poeții își găsesc sunetul propriu într-o modalitate filologică astrict personală. Esenin nu este un poet "feminin" așa cum afirmă istoriograful literar Vladimir Pozner în "Panorama de la literature russe contemporaine" (Paris, 1929) și nici un temperament slab, lipsit de voință. Este posibil ca Vladimir Pozner să-l fi văzut pe Esenin în țară sau îm raitele lui europene conjugale, alături de Isadora Duncan și de aici deducția psihologică a criticului față de întraga creație a lui Esenin.
La răscruce de istorie poetul a căzut în gol.




toți suntem vremelnici pentru veci
rar ning fragii frunzele deșarte…
binecuvântat să fie deci
că traiesc și că mă duc spre moarte. - nu regret, nu mă jelesc, nu strig