agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-11-13 | [This text should be read in romana] |
Sâmbătă, 18 noiembrie 2006, la ora 14.00, Cenaclul Agonia va continua în același decor al „artei boierești”. Invitatul special din această sâmbătă va fi… surpriză, ne spune Cosmin Dragomir. Discuțiile, așa cum ne-am obișnuit în ultimele noastre întâlniri de cenaclu, vor fi moderate de Felix Nicolau. Autorii care își vor lua inima în dinți să se supună criticii, cronicii și chiar fotografierilor vor fi: Emilian Valeriu Pal (happy birthday to you, Saturday!), care a avut o ascensiune literară admirabilă în ultimele luni pe agonia.ro, și Traian Rotărescu, cel care, timid și totuși cu perseverență, reușește să scrie într-un surprinzător stil ludic, din câte am observat, mai ales după itinerariul său agigean.
Dar să lăsăm să vorbească textele autorilor, noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Emilian Valeriu Pal Indolia song for the unborn rătăceam nu-mi dădeam seama o gară portocalie sau un pîntec prea plin oameni de două ori mai înalți decît mine cocoțat pe valiză rîdeam ori încăpeam cu toate mirările ori viața era un soi de așteptare cu genunchii la gură cînd am plecat prima oară s-a spart cana la care țineam cel mai mult plînsul meu rîsul mamei ești aproape bărbat dacă poți ai dinții încleștați sigur poți dinții de lapte-au căzut s-au spart cana s-a spart peronul încă mai poartă pe sîni mușcăturile mele alte plecări au fost mai mult pustiiri femeile nu voiau decît să mă țină în brațe unele voiau să mă iubească altele să mă alăpteze vorbeau toate deodată să nu te întorci fără cadouri eu nu mai creșteam hainele pielea erau cusute de trup stăteam pe hol cu prietenii mei controlorul vînzătorul de bere și respirația cîte un chip ne mai întrerupea oamenii erau pahare de unică folosință din care dumnezeu liorbăia un surogat de cafea cel mai mult îmi plăcea să mă joc de-a v-ați ascunselea cu respirația închideam ochii număram pînă la zece apoi o căutam prin aerul îmbîcsit alteori lipeam buzele de fereastră învățam pe ce parte ar trebui sărutați oamenii care îmi vor ieși în cale în valiză mi-am pus destule niște șosete de lînă pentru visul în care eram vînător și trăiam pe un munte două secrete pe care să le spun la o sticlă de vin cu vreun prieten și nici o poză cu mine m-am săturat să știu cum arăt cîteodată e bine să nu știi unde ești lumea nu te întreabă dacă te doare dacă ai loc acum eu îți scriu dintr-o nișă pentru bagaje în acest uter oamenii ghemuiți sînt adunătura de răni a celor din care vor vrea să se nască Mater misericordiae și ce dar să-ți aduc mamă poate capul sfîntului dar eu nu am crescut irod și degetele mele iudite se unduiesc în pustietăți cîteodată eram cressus aveam gura plină de aur scuipam monezi și faraoni pe tarabele vracilor în căutare de leacuri bolnavă te sprijineai de pereții durerilor tale n-aveam nici un ban nu știam dacă am întors pe dos toate buzunarele dacă mai aveam în mine ceva de vîndut pentru secolul mîinilor tale aș fi vrut să-ți spun că mi-e bine că sînt un erou că mi-a prins bine cheia pe care mi-o legai la gît cu ață galbenă sperînd că voi deschide cu ea orice lume ce reflex a rămas de pe vremea cînd făceai liste cu ce ne mai trebuie prin casă pîine zahăr ouă ulei acum eu fac liste cu ce mai trece prin mine și cînd o să termin de bătut cuie în crucile noastre iar tu nu spui nimic te-ai închis într-o lacrimă ca-ntr-o biserică fără acoperiș ce dar să-ți aduc mamă eu nu mai sînt decît urletul cărnii ce se desprinde din tine Elysium ssst, copilul meu emilul meu vorbim în șoaptă așa se cuvine cînd cineva pleacă eu plec lumea doarme firesc plecările sînt pîrguite doar noaptea papucii stau lîngă ușă ca doi bătrîni ce se reazimă de o poartă scrutînd praful drumului pe masă două felii de pîine cu unt mama le-a pregătit de cu seară ea își închipuie că merg la școală asta o face mai fericită pășesc pe vîrfuri să nu mă împiedic în respirația ei probabil doarme probabil nu mai visează buzele ei se mișcă a zîmbet probabil n-o supără nimeni e curios cum atunci cînd lumea cere nu putem spune nimic despre noi dar ne povestim atunci cînd nimeni nu mai ascultă copilul meu emilul meu mai scoate o pătură și te învelește despărțirile astea lasă un frig mai pătrunzător decît orice moarte știu că s-ar cuveni să-ți las un cadou care îți aduce aminte de mine cadouri n-am știut să fac niciodată de cînd m-am născut am fost un cadou care nu spune prea multe ai grijă să încui ușa eu mă făceam tot timpul că uit mai ales iarna se deschidea la prima rafală de viscol tresăream bucuros poate a venit tata ori cineva important de intrat nu intra nimeni mama încuia toate așteptările mele n-am luat prea multe bagaje eu sînt de ajuns ba chiar îmi sînt prea greu tu ai grijă să nu rămîi repetent la mate ori fizică să nu stai prea mult în oraș eu am pățit-o orașul ăsta face din tine ce vrea te deformează cînd te întorci nu te mai recunoaște nimeni nu-ți mai deschide nimeni emilul meu așa nu se mai poate se face un an de cînd n-am mai ținut o femeie în brațe să nu rîzi de mine țineam pe ascuns în brațe copacii să nu uit cum se dezbracă femeile probabil din cauza asta mîinile mele au căpătat un fel de scoarță o să-mi fie mai bine știu doi sau trei oameni care așteaptă să trec pe la ei o să bem ceai o să facem nopți albe spre dimineață o să le ghicesc în inele dacă și-au găsit locul ori mă vor pierde dacă nu au grijă de mine vorbim în șoaptă emilul meu așa se cuvine la orice plecare n-are rost să trezim toată lumea cei mai mulți pleacă atunci cînd nu povestește nimeni o să am ghinion dacă plec în mijlocul zilei noaptea frigul e mai pătimaș decît orice moarte copilul meu o să pierd trenul așa că aș face bine să mă grăbesc nu e nevoie să mă conduci nici eu nu știu unde plec probabil caut un loc unde să fiu eroul demult așteptat orașul ăsta mă deformează își face casă din așteptările mele emilul meu te sărut am plecat mi-au înghețat mîinile pe clanța ușii nu știu dacă așa e firesc ori dacă tremurul e singura formă de viață acum te culcă nu te gîndi că e frig ăsta să fie secretul nostru Tourniquet încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o biserică pustie așteptînd pelerinii toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut m-a întors pe toate părțile sufletului mi-a făcut zgîrîieturi pe față pe mîini acum m-a lăsat în voia soarelui care s-a repezit hulpav în mine deocamdată e cald și bine durerile au ieșit prin toți porii să se usuce în urma lor desenez cu oasele scrisori pe asfalt chiar dacă pașii următori le vor șterge aprind focuri chiar dacă oamenii le vor șterge poate în zborul tău vei privi la un captiv în carne străină astăzi toate gările sînt închise nici un tren nu mai pleaca distanțele se parcurg pe jos e ziua în care cei care știu să meargă învață pe alții cum să se piardă cîteodată mă simt privit cîteodată cred că cineva se hrănește cu tot ce simt fiecare zi e un ciclop uneori blajin alteori nervos întotdeauna înfometat de trăire ca zestre de nuntă dumnezeu mi-a lăsat darul acesta de a face pe toți oamenii să fugă de mine mi-a explicat eu nu am nevoie de ei trebuie doar să stau în picioare fără prea multe bagaje ca să urc în primul suflet ce pleacă din lume călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut ceva timp de cînd n-am mai fost chemat pe numele meu de alint mi-ai scris cîteva rînduri ca să am cu ce mă înveli cînd o să cadă prima zăpadă cît mai stau în orașul acesta îți dau întîlnire într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaștem eu ți-aș spune că e de ajuns parfumul nostru de oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată dacă nu la fereastra de unde se vede capătul lumii să mă aștepți îmbrăcată în galben eu am să vin în mîneca scurtă și cu sandale ca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă să nu-l prindă vîntul tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între a rămîne să povestim despre numeroasele noastre victorii sau să mă urc în primul tren care iese din mine încă o duminică în care mi-e dor de oameni încă o catedrală pustie nici un pelerin n-a călcat pragul poate carnea mea e prea proaspătă ori poate oamenii s-au săturat să se mai roage la oameni bmw și dansuri de societate era cald în mașină era întuneric lumina cădea oblic pe chipuri ca un de jet șlefuind diamante din oameni rămăseseră dinții niște mărgele de sticlă tăcere în toate nu știu la ce mă gîndeam probabil nu mă gîndeam la nimic pe volan mîinile șoferului mi se păreau uriașe m-am întristat de ce mîinile mele seamănă cu mîinile unui copil oprit brusc din creștere și nu seamănă cu mîinile oricărui bărbat nedumerirea a făcut loc resemnării unii oameni sînt poligoane de tragere în care timpul ratează ținta la milimetru paharele zornăiau într-un colț niște țigani își acordau instrumentele da așa cum ți-am zis tăcut și stingher într-o sală unde viața era o cravată nepotrivită de care trăgeam sufocîndu-mă o femeie subțire ca o țigară de lux mi-a cerut foc am roșit involuntar am dus mîna la piept lm-ul meu în pachet de marlboro era bine mersi alte femei își revărsau sînii într-un murmur tot mai crescut bărbații rîdeau gros în pielea lor apretată m-am așezat la o masă un canceros ce-i vine să urle după ultimul gram de morfină da totul era așa cum ți-am zis apoi katiușa cînta la vioară arome ciudate dilatau nările peste toate o lumină bolnavă împărțea lumea în umbre și și chipuri fardate mi-am imaginat repede cîțiva prieteni cu care împărțeam două felii de pîine cu unt pe care mi le-ai pregătit de dimineață m-am săturat cu atît am închis ochii am luat o piersică am zdrobit-o cu dinții am zăbovit cu sîmburele în gură ca și cum aș fi dat de miezul coapselor tale la masa alăturată două femei se uitau la mîinile mele fără nici un inel mă adulmecau îmi venea să le strig nu vă uitați unde trebuie fruntea mea încă mai avea cutele sînilor pe care dorm seară de seară mă întrebau de ce nu vorbesc de ce sînt timid prin semne le-am explicat că am gura cusută cu șnurul pe care mi-ai legat cheia de la ușa apartamentului tău au făcut o glumă stupidă s-au scuzat s-au retras ca niște hiene așteptînd leoaica să se înfrupte din mine eu m-am gîndit doar că dacă mîinile mele ar avea un pîntec în care să crească probabil n-aș mai cere nimic de la viață după o vreme n-am mai rezistat am ieșit afară aerul moale îmi ștergea tîmplele umede trăgeam cu sete din lm-ul meu în pachet de marlboro am scos telefonul și-am așteptat să mă suni nu știu de ce aș fi vrut să-ți spun tot despre mine într-un singur cuvînt ți-aș fi spus tot despre omul din spatele meu despre omul din spatele ochilor mei despre omul din vîrful degetelor mele n-ai sunat am stins țigara am dus telefonul la ureche mi se părea că ascult sînul tău cum pulsează un fel de rîu în care mă chinuiam să plutesc fără să mă lovesc de vreo stîncă mi-am scuturat capul aș fi vrut să nu mai am nici un gînd în afară de tine probabil dormeai la ora aceea mi-am închipuit că asculți da era cum ți-am zis viața asta nu era de mine ți-am promis o grămadă de lucruri ne-am pus de acord că sînt lucruri mărunte să nu-mi dau jos barba decît dacă te înțeapă ori să fac mîncare de fiecare dată cînd tu întîrzii ne-am pus de acord avem nevoie de lucruri mărunte să ne hrănească lucrurile mari sînt pentru cei care se pricep la dansuri de societate Mojito i'll be gone till november aș fi vrut să-ți spun că mi-e bine că în sfîrșit am făcut pace cu ai mei cu dumnezeu și toți morții că pot să am grijă de tine și-o să ne mutăm într-o garsonieră unde vom scăpa de ai noștri dumnezeu și altfel de morți că o să dormim pe covor și n-o să conteze ale cui sînt mîinile mele ori tălpile tale n-o să conteze dacă sînii tăi se coc între coapsele mele ori dacă te dor dinții pentru că am băut ceva rece nu-mi spune nimic știu m-ai întreba ce fel de bărbat sînt dacă am plecat de undeva și n-am ajuns nicăieri nici măcar în tine într-un fel ai dreptate dar nu ai timp să asculți plecările mele de cîte ori m-am rugat ca liniile de pe șosea să fie oameni frumoși în lumina de faruri de cîte ori m-am clătinat pe holul vagoanelor cînd roțile au scrîșnit crezînd că inima se oprește astăzi orașul meu a fost cam ciudat îmbrăcat într-o lumină ca albușul de ou ai fi crezut că cineva a dat foc frunzelor moarte și-au ieșit rotocoale de fum alb am zîmbit dacă ai fi avut în ce să crezi ăsta era semnul care-ți dă viață m-am întristat lumea a ieșit pe străzi copii deveniți peste noapte bărbați ducînd la braț alți copii deveniți peste noapte femei pe trotuar cărucioare în care gîngureau viitoarele deveniri m-a cuprins brusc dorința să te sărut pe pîntecul unde am pus la dospit copiii noștri ți-am promis că voi face din orașul acesta o sală de naștere în care atunci cînd va fi timpul te voi ține de mînă emoționat și fericit de nașterea noastră din nou în camera mea gară în renovare patul un fel de peron pe care aștept visul cu nouă vagoane îmi doresc doar atît o dată pe lună să mi se piardă urma să hoinăresc prin toate barurile acestui oraș să beau cuba libre gin tonic mojito să fac din lumea asta doi sîni uriași să beau iar pînă cînd n-o să știu ce-i cu mine să trag de sfîrcuri mai mult în derîdere și să spun n-am făcut sex de un an dar nu asta contează eu vreau să beau pînă cînd n-o să mai rămînă din mine decît un iz de parfum hugo boss a doua zi după cum mă cunosc puțin rușinat și mahmur o să-mi cer scuze Ford Transit nu că ar conta mi-aș lua un pickamer și aș da vreo două mii de găuri în cer pentru fiecare rugăciune care nu mi-a fost ascultată nu că ar conta cele care mi-au fost ascultate... la fel, două minute pe un pat de spital cu bunica în brațe un bilet "să aveți grijă de mama" apoi răsuflarea de moarte nu că ar conta cum te duci doar viața părăsind trupul ca un rînjet cam așa m-aș duce și eu într-un sfîrșit de februarie mîinile copiilor înghețînd pe icoane și cruci doar vocea preotului aruncă pămîntul în bulgări peste tot ce-ai fi putut să însemni aș bea o sticlă de pinot noir cu sorin la barul din podul gării înainte să se piardă într-un vagon care duce direct într-un trup sfîșiat de la mijloc de parcă ar conta că cineva chiar ascultă durerile tale nu că ai fi suma celor care se gîndesc la tine mi-aș da viața și mîna cu care scriu să te mai mîngîi o dată de parcă nu s-au spus destule banalități "măcar despărțirea de mine te-a făcut din nou să scrii" așa m-ai spintecat din tocul ușii eu ți-aș arunca în cap cu toate cuvintele aste idioate numai să știu că sîngerezi cît de puțin... n-ar conta deloc morților nu le poți spune să trăiască așa cum viilor nu le poți spune să tacă iar tu n-ai să atingi nemurirea furînd de la alții cîte un strop de viață... ce-aș mai putea spune cînd tăcerea încheie un ciclu? și-acum mă mai joc la fel cum o făceam cînd eram mic: partea bună din mine îmi spune că sînt prea copil să vorbesc despre cicluri, partea rea din mine, ca de obicei, adoarme cu mîinile înghețate... poate ar mai fi ceva dacă ai lua viața de la capăt ce-ai face? mi-aș cumpăra un filtru de cafea și-aș sta nopțile treaz să violez visele tuturor le-aș vinde apoi ca prostituate în Albania sau Grecia... nu că m-aș urî mai puțin pentru dramele idioate sau pentru cuvintele mutilate o fi și ăsta un fel de a spune că nici o durere nu seamănă cu alta și că viața e o o formă a neputinței cînd te cobori în subteranele tale... probabil mai urăsc din cînd în cînd și ca alții... Poezie moartă înțelege-mă nu mai vreau să fiu eu cel fardat cel cusut de dragul să-ți par ție un fel de atoate simțitor eu stau în fața oglinzii și rîd ca nebunii despre care făceam reportaje zigomatul e vindecat oricum fără folos în locul lui altă rană și-a făcut veacul ca să nu te mai zbați ca o balenă eșuată pe undeva pe țărmuri prea reci pe care nu poți merge în șlapi îți explic eu cum arăt plete nu am ochii întredeschiși ca un călău care taie lumina pe jumătate e totul bine tu faci cu ochiul tu modelezi forme tu dai pămîntului grație eu locuiesc într-o scoică în care nu știu dacă sînt durerea care naște o perlă sau pur și simplu lichidul în care adoarme /// Traian Rotărescu Și marmota… Vino cu mine! N-ai cum să mă-nțelegi, Știu. Ce poți ști tu? La fel de ușor te-aș păcăli dacă ți-aș spune, mai întâi, că, în 1978, s-a descoperit în Thailanda cel mai mic mamifer terestru (true) apoi că în 1987, Hans Christian Andersen a câștigat Nobelul pentru literatură. "Fetița cu chibrituri" .... ea degeră iar eu mă înăbuș, pentru că ochii tăi au înghețat deasupra mea oceanul. E sticlă. Din abisuri nu mai pot răzbi încercam să mă uit pe mine printre tot felul de monștri nici unul nu mi se părea prea hidos tuturor le găseam o scuză. Și, deodată, ne-ai condamnat pe toți. N-a fost din răutate... Poate din plictiseală? Vino! eu nu voi muri Decât atunci Când mă vei cunoaște. Dagherotip la Agigea (3)-cu indirecta contribuție a lui Felix Nicolau Prin tăietura pietrei se preling scoici. "Pe spinarea-unui delfin/ Șade vesel Fridolin/ Un vapor se-nclină tare/ Cine face pipi-n mare?" Că marea nu se poate pișa în noi-un fenomen care ține de fizica lichidelor. Noaptea e un pescăruș orb care cârâie răgușit afară. Pentru ea nu există aparate asemănătoare raid anti-țânțar: Le pui în priză și faci sex liniștit. Dacă ar exista n-ai mai putea face sex atunci, în absența nopții gonite. Meduzele rod din stabilopozii falezei vrând să surpe fundațiile podului RO-RO. Odată cu el și asfințitul care se plimba deasupra se va prăbuși. Nu-mi pare rău de el, ci de ochelarii săi de soare care se vor știrbi. E de preferat foșnetul frunzelor de plop dătător de insomnii clinchetului cleștelui de unghii al augustului agigean când își face pedichiura. Sarea din ochii mei nu mă mai ustura: S-a așezat la o masă într-un bar unde se difuzează numai manele Și a comandat o carte de poezii "tușnad" la gheață, cu țârâit de greieri în loc de cuburi. Șinele de tren au renunțat la slipul hurducăturilor nocturne. Mai bine renunțau la cochilia sutienului. "Unde ești tu Ferlinghetti, Cu traianul tău cu tot? " -Genială faza- gândește probabil ultimul sâmbure de prună pe care l-am zvârlit la coș. Numărului camerei 204 i-au crescut labe de câine și îl aud lipăind dincolo de ușă. A plecat să facă turul discotecilor din Costinești Dar nu-s sigur că mai prinde ultima cursă spre De la un'șpe noaptea. Parcul Creierul meu s-a julit la genunchi dându-se pe tobogan. acum are dâre de sânge tivite cu praf în urma loviturii. Știa că-l voi lăsa fără să intervin, așa neascultător cum era; avusesem o înțelegere tacită înainte. Merita inițiativa unei încercări, se aștepta fie la confirmarea încrederii acordate, fie la asumarea unei alte dureri. nici vorbă de orgoliu rănit, amărăciune, resemnare, extaz icaric sau fanfaronadă. Doar o zi însorită în parcul pustiu și urmarea uneia dintre alternativele oferite acolo. Oricum eu voi suporta pentru amândoi. Brelocul cu metafore În timp ce binomul lui Newton rodea cu mare plăcere stropii de ceară picurați la nunta verișoarei mele(gradul doi), tubul de colgate mi-a mărturisit: "crede-mă, eu n-aș fi vrut să nasc numai gheare de broască țestoasă care să zgârie obrajii grădinilor cu cercei de umbră." *** Având în vedere data viitoare când se vor plimba pe fețele noastre oglindite, băltoacele își caută pantofi noi. Fufele mele Fufele mele sunt cârtițele de cristal ale tăcerii săpând în timp. Nightwish looking ahead Nu m-am întrebat niciodată de unde știu că runele nu se scot niciodată la o înghețată. Și nici că semințele scuipate de zeii Walhallei nu ne vor fi niciodată gondole pe un canal fără urmă. Impuls: ascultând Astral Romance, deseori mi s-a părut - ție nu? Că numai în acest ritm Noaptea s-ar lăsa violată De aurora boreală. james dean senzații tari Mă simt cât o gâză de-a lui Gârleanu urcând într-un bolid ferrari tulpina unei narcise. Ajuns sus, accelerând de-a lungul unei petale, Cum îmi voi privi prăbușirea? ...wonder if i got the guts. Amber Mi-am văzut sfârșitul, într-o picătură de chihlimbar, În timp ce vizitam muzeul "Antipa". Acum câteva zeci de milioane de ani, moartea mea fusese deja cuprinsă de acea rășină. Stai puțin, adică asta ma face nemuritor? Nu cred că mi-ar plăcea: E prea ieftină nemurirea asta, cât un bilet cu reducere pentru studenți la muzeul de istorie naturală. Biletul oricărui muzeu, dacă stau să mă gândesc. Interpelare Departele crește fazani chinezești Pe care-i hranește Cu sunete de fluiere șchioape. Marginile sale sunt fragede Și sângerează când le-nțepi c-o privire. O, da, E cam firav. Dar... "-Ascultă, Darule, Nu te-am chemat! Prea dai buzna așa, din senin... Fii mai cumpătat, te rog. Faci ce faci și mereu cauți să te bălăcești printre ideile mele naive care încă nu te cunosc bine. Da, și le zăpăcești încât se pierd cu firea și nu-mi mai răspund. Oricum, nu era vorba despre tine. Sâc!! Tu nici nu-ți închipui Cât de minunați sunt fazanii chinezești. N-ai fi în stare să-ti imaginezi culorile lor, Darămite distribuția acestora,nuanțele penajului. Þie îți plac peștii piranha. Și mie, însă... Asta nu presupune vreun simț artistic. Fazanii sunt niște bijuterii. Cei chinezești, evident. Și numai departele, nota bene, cel vulnerabil, Are dreptul de-a fi înconjurat de ei. Hai mai bine să căutăm rochii pentru vânătăile lunii". All is well that ends Respirații în sutană postesc. Adieri bolnave de cataractă tresar: Le-a speriat tunetul unui oftat. Din izul mentei strinite-ntre palmele mele, Albinele moarte-și țes aripi. Iar genele tale desprinse Devin idoli în alte lumi,ale căror țări Nu cunosc fluturarea vreunui steag. Acolo nu exista 'acolo". Mormintele zboară dar nu amețesc. Fiecare tablou săruta altfel. Gândurile mușcă, dar nu lasă rani atât de roșii precum Aprinsele noastre mușcate. Burienile râd când sunt rupte Și nici nu-și scriu testamente, ca florile. Aș vrea să nu-mi mai pese ca un singur cuvânt, "Măcar", Atârnă uscat într-o pânza de păianjen Penuria nu iarta pe nimeni Dacă furnicile s-ar împerechea cu elefanții, Furnicilor le-ar crește fildeși? Și câte caravane astfel încărcate Mi-ar trebui pentru a sculpta un tron? L-am invitat într-o vizită pe regele chibriturilor stinse, Și vreau să-l epatez. Deja am de gând ca toate amantele mele să-i fie prezentate În toata strălucirea lor, Date pe buze cu ultima mea invenție,până acum secretă: Rujul "Alfred Schnitke". Între timp am aflat că se pune la cale o conspirație împotriva mea: Furnicile din peninusula Yucatan vor să-mi smulgă măselele. Decoreaza tronul reginei lor, Însărcinată cu mamuți lânoși siberieni. Nici vorbă de utopie: Duc lipsă. Colții mamuților s-au transformat, pe furiș, În glissande tremolate. foto: elysium |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy