agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-19 | [This text should be read in romana] |
Cenaclul Agonia.ro va continua sâmbătă 24 februarie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, cu un duet/l între doi spadasini literari foarte talentați: Zareh Ara și Adrian Suciu — amândoi prezentând poezie. Moderatorul acestei ediții va fi Radu Herinean, iar cronica va fi întocmită de Raul Huluban.
Zareh - Născut la București, actualmente student al Universității din Tartu, Estonia, Facultatea de Filosofie, departamentul de Literatură și Folclor. Poezii publicate în volumul colectiv „9 Poeți”, apărut la Editura Muntenia, Constanța, 2003 ; Premiul III la secțiunea proză a Concursului Național de Poezie și Proză „ALTfel Eminescu”, Ediția a VII-a, 2004. Texte publicate în revista "Conexiuni", New York, și pe diverse site-uri literare. Publicat cu proză și în «Antologia Proză.ro», Ed. Paralela 45, noiembrie 2006. Adrian - Absolvent de Litere la Cluj, doi ani de Regie Teatru în cadrul UNATC București, studii întrerupte momentan din motive profesionale. Cărți publicate: E toamnă printre femei și în lume, versuri (Ed. Echinox, Cluj, 1993); Singur, versuri (Ed. Euphorion, Sibiu, 1996); Plus, pamflete politice (Ed. Trimera, Cluj, 1997); Nopți și zile, versuri (Ed. Arhipelag, Târgu Mureș, 1999); Just So Poems, versuri (Ed. Cartimpex, Cluj, 2001); Din anii cu secetă, versuri (Ed. Grinta, Cluj, 2005). Prezent în numeroase antologii literare în țară și străinătate, tradus în engleză, franceză, germană, maghiară, occitană, cîștigător al numeroase premii la diverse festivaluri literare naționale și internaționale. *** Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit! *** Zareh Ara De dincolo de munte Bine te-am găsit De dincolo de munte Mai exact Dincolo nu e nici un munte Cu care să te acopăr Când vor veni iernile În fiecare noapte cu lună plină După ce ne-om fi spălat păcatele În apa râului mamă Cine știe cine mi-a denumit cocoașa munte Probabil să mă sperie De-a nu te mai căuta Niciodată în linie dreaptă. Până să pornesc pe urmele tale Am hibernat în bătaia vântului Doar doar m-oi trezi lângă tine vreodată Dar tot ce-am visat a fost altă poveste Iar acolo nu era nici un munte Nici măcar o cocoașă Ci doar liniște pe fond purpuriu Și puțină verdeață. De la înălțimea mea Mi te-am închipuit albă și îndepărtată Ca un vârf de gheață Să mă străjuiască Aripile tale ostenite de-atâta zbatere Nefirească așa cum te simt și acum. Bine te-am găsit De dincolo de munte De-acolo de unde m-am exilat Negru-verde Doar în numele tău. Scrisori cardinale Prima scrisoare către centrul pământului draga mea pornesc pe urmele tale fără să știu cât de mult sau de puțin ne răspunde pământul atunci când îl străbatem cu picioarele goale și cu inima plină de speranța celui mai mic semn despre fericire. lăsând la o parte poemele despre tine scrise de mari literați sau de oricine poate să unească două silabe despre iubire aici e vorba despre noi sau în mod sigur despre mine. așa că scuză-mi scrisul agitat și neglijent sunt gata să-mi încep călătoria. azi dimineață când îmi beam cafeaua cu mâna stângă numărând pe hartă lunile pline de chipul tău am ascultat la radio melodia noastră despre stepele îndepărtate ale mongoliei de-acolo de unde a început în măsură de 3/4 dansul nostru deasupra umbrei nemărginite a pământului ce ne acoperă mereu aripile ca nu cumva să ne ridicăm vreodată mai presus de noapte. pornesc spre tine fredonând armoniile incolore ale vântului prin părul tău să nu se strecoare vreo urmă de pată brună altfel nu te-aș mai putea proiecta înaintea singurătății mele prea grăbite să descopere în următoarea haltă sărutul ochilor tăi înlăcrimați. dacă ai fi aici pe dealurile ce înconjoară orașul gândurilor celeste ți-aș destăinui povestea transformărilor mele succesive între atâtea puncte cardinale și-atunci poate că n-ai mai fugi în fiecare dimineață din patul meu suprapus unei bucătării tapetate cu imaginile dumnezeilor lumilor acestora le-am cântat aseară din chitară un cântec de leagăn să doarmă toate câte sunt pentru a mai zăbovi pe furiș o singură clipă în brațele tale. acum însă chiar trebuie să plec soarele s-a ridicat deja prea sus și mi-e teamă ca nu cumva să întârzii la întâlnirea noastră secretă de la miezul nopții între două meridiane ce tind să se respingă cu înverșunare la fiecare atingere de buze. A doua scrisoare către centrul pământului draga mea străbat de luni de zile aceste mări învolburate deasupra unui pește uriaș mi-am construit din dorință de tine scut împotriva umbrelor norilor ce-mi zâmbesc amar cu dinți de ceață înghițindu-mă. mă lupt bezmetic cu furtuni dezlănțuite asupra mea din ură din cauza imaginilor din bucătărie pe care le-am luat cu mine le port ca pe icoane. mă rog în fiecare seară în fiecare limbă în fiecare timp. probabil am gresit. ar fi mai bine să le-arunc în mare să mă eliberez de toți... ... gata... acum sunt undeva în urmă și-odată cu ele scufundate zac temerile mele. din clipă în clipă o insulă o să apară la orizont iar tu vei fi pe țărm și-o să m-aștepți cu un șirag de flori albastre și un zâmbet. am să-ți răspund c-un cântec și jocul o să-nceapă. vom fi doar noi departe de orice ochi iscoditor departe de fantomele trecutului departe de... pământ. vom coborî dansând același vals ca prima dată îmbrățișați ca-n prima noapte de amor spre universul tainic din adâncuri să ne ascundem după alge iubindu-ne albastru-verde așa cum numai noi știm cum se zboară înapoi spre vremurile când nășteam lumina dintr-o perlă rătăcită în palma noastră. degeaba râd toți norii cu balele la gură nu o să mă ucidă pe mine o simplă ploaie trecătoare și nici un vânt nu o să mă întoarcă înapoi acolo unde te-am așteptat dintotdeauna în vârful dealului aproape de ruine prin iarbă. sper să primești scrisoarea mea. am s-o arunc în valuri într-o sticlă. sper s-o citești pe îndelete și s-o lipești deasupra patului alături de cealaltă. sper să m-aștepți cu dor. A treia scrisoare către centrul pământului draga mea nu-ți poți închipui prin câte am trecut de când ți-am scris ultima dată parcă a fost o veșnicie și totuși sunt în viață gonind spre tine ca un nebun fără oprire ca niciodată sunt atât de aproape. îți scriu aceste rânduri pe spatele unui vultur ce îndelung mă poartă spre acel loc ales de tine să-mi bântuie nopțile pline de nesomn sau poate câteodată să râdă batjocoritor de barba mea prea lungă de atâta așteptare. sau poate nu-nțeleg de ce-ai plecat sau poate că nu vreau să înțeleg care e rostul jocului în care ne aflăm rotindu-ne la infinit din depărtare crescând ca o uriașă sferă plină de singurătate ce-și strigă jumătatea pierdută undeva în colțul celălalt de univers. de peste nori îmi sugerez finalul descrescător senin spre-o liniște absolută o simplă aterizare de vultur pe o creastă de unde să privim întreg pământul cum se înmoaie sub greutatea corpurilor noastre apoi să-l înghițim ca pe-o plăcintă rece cu alune. de-atunci o să plutim aiurea hrănindu-ne unul cu celălalt uitând de fapt că împingem roata mai departe și dăm un sens unei noi lumi în care nu vom inventa iar moartea căci jocul nostru infantil stupid prin simpla sa desfășurare s-a topit. de-ai ști prin câte am trecut... dar am să tac. ce sens ar mai avea acum când sunt pe grabă să îți descriu tărâmurile neasemuite pe unde am trecut să-ți povestesc pe îndelete aventurile unei vieți de om atât de multe cât îmi pot aduce aminte aceste semne ce le port pe trup. lumina închide ochii în scurt timp la noapte te-ntâlnesc și am să mă destăinui. așteaptă-mă la locul stabilit. Scrisoare dinspre centrul pământului anumite povești se nasc din frică din acea frică de a nu mă trezi vreodată înconjurat de o insulă pustie undeva departe în mijlocul oamenilor o prea puternică frică de solitudine mă stăpânește și atunci încep să visez despre cum va fi lumea mea atunci cand din numele meu n-a mai rămas decât o pată cenușie pe o piatră roasă de un anume timp. aici în centrul pământului am descoperit inima ta înconjurată de flăcări albastre suficient de înalte cât să-mi ardă și cele din urmă amintiri despre tine așa cum te-am cunoscut albă într-o permanentă fugă de mine luminându-mi mereu nopțile de la distanța propriilor mele închipuiri despre cum ar fi fost posibil să coexiste două astre rătăcite pe calea fără de viitor a laptelui. știu că te-ai grăbit să fii mereu cu un pas înaintea mea știu că mi-ai lăsat în dar inima ta să o port pe lanțul meu de la gât într-un joc fără de cuvinte construit numai din pași neuniformi de dans. am ametit în centrul pământului totul e cald de tine iar ochiul tău din frunte lăsat să mă vegheze îmi pătrunde în creier ca un țăruș de foc totul ești tu și totuși nu ești nicăieri iar asta doare mai mult decât prima moarte. nu mai am picioare să alerg după tine mi-a mai rămas doar mâna asta îmbătrânită cu care îți scriu o ultimă scrisoare purtând speranța că mă vei căuta la rândul tău așa cum am făcut și eu de-atâtea ori mă vei găsi aici mereu același neschimbat în dorul meu de tine și nu uita că timpul acum curge înapoi. am visat odată câmpiile ochilor tăi acolo unde mi-am odihnit sufletul după iernile geroase ale nesfârșitelor mele rotații acolo de unde numele meu își trage seva întotdeauna prin rezonanțe celeste de dragoste. *** Adrian Suciu Din anii cu secetă SCRISOAREA I Ai intrat dărîmînd zidul Ai intrat dărîmînd zidul și purtînd pe umeri armele noi: icoana făcătoare de venin și talgere mari cu sînge de bou. Mi-e frig la două mîini, Þi-am spus, și numai febra mă-ncălzește. Dacă mai ninge mult în iarna asta, am să umblu-n genunchi pe sub cer. Am să fac lumea cum ai vrut-o Tu: cu vagi arome pîndind prin mandoline. Cu paturi grele de ierburi din care se trezesc armate de miri. Cu flăcări și cu dulcețuri amare. Prin ceruri vor curge fluturi cafenii. Un gînd îngheață inima: sînt eu, și nu știu, paznic făpturilor Tale? SCRISOAREA II Îngerii-s putrezi Îngerii-s putrezi și zac prin vastele mele nimicuri. Am plîns, laolaltă cu orbii și surzii, după ierburi de leac ce-Þi cresc între umeri. Pe geam, au scrijelit mieii boturi cu fălci și cu dinți. Te văd și-n ochi mi se coc struguri vineții. Te-aud cum pregătești teascurile pentru vin și cuptorul de pîine. SCRISOAREA III Cerșind lapte și somn Mi-ai umplut nopțile de parcă-ai fi vrut să pricep că visezi femei fără de rod iar copiii lor nenăscuți vin la ușile Tale cerșind lapte și somn. De cîte ori m-am trezit lîngă Tine, hălci de ploaie sfîrtecau arbori și-ncleiau curgerea vremii. SCRISOAREA IV Lupi sîngerați Lupi sîngerați atîrnă-n cuiele porții. Cumpănesc dacă să dorm cu privirea lor în visele mele. Am mari îndoieli. Strig către Tine cu buza mușcată de-un dinte străin: “Mîhnit este trupul și puțină umbra lui- Durerile nasc prunci după prunci”. Rădăcina mi-e slabă și morții mei mulți. Sînt liber și-o minunată răzbunare m-așteaptă. Cumpănesc dacă să trăiesc pentru ea. Am mari îndoieli. SCRISOAREA V Despre moarte numai de bine “Despre moarte numai de bine”, mi-au scris frații mei risipiți prin margini de imperiu în anii cu secetă. “Am văzut-o pe cea mai palidă dintre femei”, mi-au scris și scrisorile lor au umblat, purtate de cai, dromadere și vulturi. Nu ești Tu acela care mi-a clădit șira spinării? Nu-i luna un ochi necugetat de porțelan? Dragostea mea pentru Tine împroașcă pereții cu sînge și-ntreb: la ce-mi folosești? Cu ochii-nroșiți, într-o dimineață, voi aduce, singur, victoria. Armata fugarilor aspru va cînta, dumnezeiește va cînta. SCRISOAREA VI Îți scriu toată noaptea Îți scriu toată noaptea scrisori cînd mi-e lene să dorm. Îngerul Tău, asudînd umbră, așterne în praf hărți pe care-s trecute vizuinile vulpii și felurite fîntîni. “E vremea să iei o viață”, mă-ndeamnă, tîrîndu-și piciorul prin miriști. Apoi mi-ntinde venele și-ncearcă pe ele-o cîntare semănînd cu viscolul și cu-amintirea securii-n salcîmi. SCRISOAREA VII Femeile, ca și cîinii Femeile, ca și cîinii, au despre dragoste gînduri nebunești. Numai dragostea Ta ne trece unii printr-alții fără să știm. E Nord aici? Din care clopot curge fum? SCRISOAREA VIII Dintre bolile făpturilor Tale Dintre bolile făpturilor Tale, nebunia e albă. În miezul ei, un vîrtej soarbe lumina și grijile zilei. Vin ani care trec. Plouă cu vrăbii-nghețate. În miezul ei, fierul se-ncearcă pe brațele pruncilor. Dintre slujbașii Tăi, desăvîrșit e-acela care numără morții. Le cîntărește suflarea și-așterne pe-obraz ultimul fard. Își cîntă un vals prăfuit și-adoarme si el. Cîteodată. SCRISOAREA IX În oricare zi În oricare zi, așterni pe mese bucate străine și rachiu de nisipuri. Fiii Tăi, plîngînd cu sughițuri, se ghiftuiesc și se-mbată. Doamne-al oștirilor și-al apelor limpezi, cu măruntaie de pește și vin negru să scrii pe ochii jupuiți către Tine! SCRISOAREA X Știi coastele mele subțiri Multe ceasuri ai stat în dreptul inimii și-ai ținut umbră. Știi coastele mele subțiri de cînd stăteam în poarta lumii și unii mureau de-o boală care s-a tot întins cu seceta și cu trecerea vremii. În inchipuire, demult, am fost fericit. Fluierul orb răscolea tainele casei și Tu-mi spuneai că, din vreme în vreme, vor fi sărbători în care n-am loc. “Risipește-ți proorocii – ei spun vorbe care se fac ruguri! Întoarce-Þi fața la noi, istovește-Ne în bătăi! Rînduiește-Þi clopote la gleznă, să știm cînd treci! Și nu lăsa fiii noștri să fie mîngîiați de mîini străine!” Negustori de foc Negustori de foc de mătăsuri își taie alene mirările mele, care pe brațe, care pe frunte. Tîrfe cuminți slujesc sfînta orgie. Sînt beat de carne, oscior nepriceput, chinuind să lase vreo umbră! Am ucis nebuni feluriți. Unii trudeau mădularul înfășat în rochițe. Alții purtau nume zăngănitoare de regi. Alții socoteau paguba drept cîștig. Cumva, bat drumurile de treizeci și atîția de ani. Am cunoscut femei care au ars ca păpușile în incendii. Solo de saxofon Din fericire mai avem de-nvățat indiferența cailor în preajma părinților muribunzi. Taina micilor golfuri înnebunite de soare prin mările ucigașe... Suflete-al meu cu care-am îmblînzit împreună meduze și-am alergat femei despletite prin vămi, nu fi-ntristat: moartea e doar un solo-nghețat de saxofon în diminețile nisipoase... (Am îmblînzit lucruri și le-am ucis îmblînzite. Crezi că mîțele înecate-n copilărie au ajuns pînă la mare?) Chef la parter Ce chef s-a-ncins în ceruri: au pus plugurilor coarne de aur, scrîșnesc lamele pe boltă! Chefuim și noi aici, la parter. Fetița cu trandafir de cîrpă la piept dă examen oral prin unghere. (Tot ea ne-arată ora exactă: de-ar fi să dăm foc, n-ar plînge nimeni. Ori, poate, curvele ieftine văduvite de clienți.) Mă-mbăt: pe cer sînt toți norii și-n mare toți peștii pe care i-ai visat. M-ai visat și-am venit. Beția mea n-ai visat-o, ea a-nghețat așteptînd apoi s-a haiducit prin munții pe care tot tu i-ai visat. Eu n-am adus ploaia, n-am țesălat caii orbi și tot obosit mă simt. Ce chef s-a-ncins la parter: în noaptea asta strălucesc frînghiile trase prin carne! Sfaturi pentru Veronica Micle poem interzis junelor îndrăgostite de poeți Conform studiilor efectuate, a poetului are aceeași consistență, formă, gust și miros ca a strungarului. Poetul, acest fierar-betonist al sentimentelor apoase, nu se deosebește de alții decît prin faptul că ce produce el nu folosește nimănui. Cum fiecare jună care o arde intelectual cu vreun poet se visează Veronica Micle, îmi pare de bun simț, fiind o persoană onestă, să precizez niște lucruri. Primo: Din perspectiva caracterului finit al Universului și a vieții ca formă de organizare a materiei, bișnițarul sănătos care te duce cu mașina e preferabil poetului ofticos care te duce cu preșul. (Cel dintîi îți poate oferi, pînă să devii neinteresantă, măcar amintirea unei vacanțe în Creta, hotel trei stele cu demipensiune, în vreme ce al doilea te va răsfăța, eventual, cu amintirea unei călătorii în bucătărie, să-i faci un senvici cu unt și cu sare, în vreme ce el se enervează că nu-l dă la emisiunile culturale de la televizor.) Secundo: Poetul, și de-i necunoscut (pentru consoartele delicate ale poeților se spune "nedescoperit") și de-i dat la publicații, audio-video și, mai nou, pe internet, tot aia e. Un ins care suferă toată ziua de nebăgare în seamă și-abia are bani de vodcă ieftină ca să-și scarpine inspirația. (Și mai terminați cu tîmpenia aia că poeții sînt buni la pat!) În consecință, dacă vreți ca Veronica, treaba voastră! Dar să știți că poeții care vă aprind vouă imaginația sînt afemeiați, lași, plîngăreți, lipsiți de spirit practic, chiriași toată viața, șoferi de rable, părinți lamentabili, amanți obosiți șamd șamd șamd. (Un filosof de treabă propunea să fie exterminați, ca să fie scutiți de-atîta suferință și să nu mai ocupe locul inutil.) Bref, e limpede că cel mai bun poem din lume nu face cît o bucată de pită pentru un copil flămînd. (Și-aveți grijă: poeții nu cîntă decît cărnurile tinere, tari, fără burtă și celulită!) *** foto articol: NMP, "Mont Saint-Michel", Normandie, iunie 2005 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy