Cenaclul Agonia.ro reunește sâmbătă 3 martie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, un duet „alb-roșu de mărțișor”, contrastant și incitant, de poezii la „scenă deschisă”, după ce se va ridica iluzoria cortină, iar spectatorii își vor fi aranjat cu grijă mănușile, jobenurile și pelerinele: Livia Ștefan și Bogdan Gagu.

Moderatorul acestei ediții va fi Paul Bogdan, iar cronica va fi întocmită de Traian Rotărescu. (Sperăm ca și fotografii cenaclului nostru să fie prezenți la această întâlnire, ieri lipsind, din păcate, toți trei.)

Livia – pasionată din copilărie de poezie, de literatură, în genere, a câștigat premii de poezie în 2005, a fost antologată într-un volum al tinerilor poeți giurgiuveni în 2006, a participat la o expoziție de fotografie și poezie, în același an; și orice ar fi în viața ei, citește-citește-citește, iar atunci când își spune punctul de vedere asupra unui text o face cu o voce tempestă, de nu știi niciodată când "se supără" pe text, când pe autor, când pe ea însăși, când pe "toarem".


Bogdan – viața lui este teatrul. membru al trupei de teatru AMATOR “Toma Caragiu”, Membru fondator și vicepresedinte al Asociatiei Culturale InDArt, Membru fondator al Cenaclului de Seara; numeroase spectacole în țară și în străinătate; a obținut premii naționale; apariții editoriale în diverse reviste și portaluri literare "Drum", “Conexiuni”, „Amprenta și Opinia”, euphoria.ro, “Tiuk”, “Club T”, bocancul literar, Timpul, “Revista de Marți”.


***

Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko.

Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.

Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit!


***


Livia Ștefan


poem despre livia ștefan
poezie/sex/exit


„Am pășit prin universul morții. Am fost futută de moarte.” – Anais Nin


constatare: părul alb îmi crește mai repede decât părul negru. asta înseamnă că firele proaspăt ieșite pe capul meu ras își vor întinde ghearele și vor lua tot. și vor înfrânge tot.

*
poezia este sperma unei femei
oamenii așa se înmulțesc:
citind poezie.
luați o coală de hârtie și
futeți-o!

*
iubirea mea se lăbărțează sub
spuma de migdale. iubirea mea dă pe răscoale
cada n-o mai poate opri
nimic nu o poate opri
iubirea mea tot mai abundentă
inundă blocul se scurge în canalizările orașului
și din poftele ei tandre se nasc minunate mutații genetice
țânțarii cu ochi de șobolan
șobolanii cu voce suavă
iubirea mea își împânzește copiii pe terra întreagă
iubirea mea este antihristul
iubirea mea este apocalipsa
apocalipsa mea este cel mai tare futai

*
iubitul Toarem stinge lumina
pare atât de singur acolo
lângă întrerupător
îi aud saliva prelingându-se
pe bărbie
în timp ce bâjbâie printre particulele de
aer stătut
până la patul meu
femeie cu inima de murano
așa îmi cântă iubitul Toarem
și râde mărunt

*
iată-mă pe mine
în colțul acela întunecat
și frumos
și iată sângele meu
și mierea mea
cum tocmai
traversează strada

*
țara mea Fuckistan
îmi lasă pe altar o femeie
în fiecare an de ziua mea
o femeie murdară
bătută
răsuflarea ei se așează delicat
pe degetele mele
e o femeie frumoasă
spălându-i trupul știu
că se naște o nouă civilizație
labiile ei tremură ușor
ca un apus de soare tremură
și în vaginul ei misterios
ca jungla amazonului
începe în sfârșit
să plouă

*
eu sunt femeia ta din giurgiu
eu sunt giurgiul și dunărea
pântecul meu este solul mustos
pe care se leagănă
nesfârșitele lanuri de grâu
dragostea mea este
ultima lumină aprinsă
ultima răsuflare
părul meu ca o mahala
ca o bandă de cuțitași
în glasul meu asculți
câinii urlând când ai insomnii
când vrei să scrii poeme
despre amărăciune & sex
eu sunt fetița cu pistrui
pe care o visezi spre dimineață
fetița în roșu de care
îți este atât de dor

*
își ia pastilele
nu contează câte
oprește focul și
toarnă apa clocotită
peste cafea
de la masa lui
Obosit își privește
reginele negre
toți bărbații spun ele
toții bărbații au plecat
să cumpere lacăte
toți bărbații spun ele
frecându-și pulpele
cu perii de sârmă

*
totul este perfect pus la punct.
totul este stabilit
clarificat.
Cei Trei Ilogici
mă sărută pe obraz
au urcat șapte etaje
doar să mă sărute
pe obraz.
ei știu că nu vor avea niciodată
o singurătate ca a mea
o moarte ca a mea.


*
fraților,
voi nu simțiti?
se lasă frigul




foame și joia învinșilor
colaj cu învinși


Motor: “imaginează-mă pe mine/ înăuntrul interiorului/ întunericului din tine” – Eve Ensler


iubitul Toarem știe că vreau
chiar și așa stând și cerșind
din patul în care el nu poate dormi
îmi aduce uneori femei
pe care le privesc sărutându-l
femei frumoase și senine
ele se uită mirate spre mormanul
de piele și aparate care
își mișcă pleoapele încet
apoi spre mormanul de bani
lăsați pe dulăpiorul alb
și trec mirate la treabă
iubitul Toarem le trage de păr
le vorbește tuturor la fel
fiecare are ceva din Eva Extra
și fiecare îl minte

*

îmi aduc aminte cum ei
mi-au pus numele livia
după viitorul meu pe care
erau obligați să îl învețe din
manuale. un an mai târziu
am ales cheia și stiloul. acum
deși nu-i genul meu
stau pe bordură și vărs
găleata cu vorbe și gustul
fleșcăit al dezertării.
cineva râde la
etajul doi.

*

i-a fost dor de reginele lui
toate nopțile astea
toți trecătorii ăștia
și toate bătrânele care
îi lăsau mâncare la ușă
și ura mașinilor
derapând pe asfalt
i-a fost dor de reginele lui
negre. ele îi spuneau
Obosit dragule o să îți
aducem paradisul să îl
miroși. miroase mult mai
bine decât tine și e mai
moale decât tine iar
sângele lui e cu mult
mai gustos decât al tău.

*

în intimitatea sângelui
Eva visează stând
turcește
nu toți visează ca ea
nu toți știu că ea
este focul și fierul
că frigul cel mai mare
îl găsești în
capcane.


*

iubitul Toarem a uitat
să întoarcă patul
spre fereastră.




iubitul Toarem


Motor:
"So I knelt there at the delta,/at the alpha and the omega,/I knelt there like one who believes./And the blessings come from heaven/and for something like a second/I'm cured and my heart/is at ease" - Leonard Cohen - Light as the breeze



afară nu se întâmplă mai nimic.
nu ninge. nu soare. nimic.
în zile ca asta oamenii
sunt foarte cuminți.
iubitul Toarem arată foarte bine
doar în chiloți.
stă pe scaunul lui și
îmi citește din Leonard
Cohen.
nici nu știe cât
mă excită pieptul lui
de bărbat.
din când în când
mă privește și îmi
aranjează tuburile și
perfuziile.




expresii licențioase
ăsta nu este adevăratul titlu al textului


din patul meu aud cum trece viața
ca o nuntă de ciori pe deasupra blocurilor
și mă întorc pe partea cealaltă.

și pe partea cealaltă aud
mațele vecinilor și copiii
crescuți în ghiveci.

prin fereastră pătrund
informații prețioase despre capitalism
intrigi și șpăgi la municipal.

e bine că CET-ul a dat căldură
o să se termine cu fututa asta de igrasie
și europa o să fie mulțumită.

îmi întorc pe toate părțile
carnea tocită. ninge. cartierul nostru are
un supermarket nou.

deodată patul de deasupra
începe ușor să scârțâie. cam în același timp
grâul începe și el să înfrățească.



p.s: „Bring a dollar with you baby
In the cold cold ground” – Tom Waits / Cold cold ground




jurnalul unui lovăr trist
- livia ștefan -


Motor: „într-o grădină/ lâng-o tulpină/ creștea o floare/ ca o lumină/ s-o tai, se strică/ s-o las, mi-e frică/ că vine altul/ și mi-o ridică”


personaje:
igor
mama
ea
livia
oameni
chestii
3 kaihu-uri
gândaci
cortina

actul I

igor se scarpină:

e marți
iubita mă înșală
cu târfa de la șapte
n-am chef să mai spăl vase
probabil am gripă

.

intră primul kaihu:

cerul se screme
întind mâna spre lamă
beau trei în unu

(iese primul kaihu)
.
igor:

o nasoleală teribilă îmi dă târcoale
ca ploaia deșertului ca apostolii păcătoșilor
în camera de alături se-aud bușituri
lucrurile care mă interesau îmi transmit
că se vor întoarce în curând

.

în scenă intră mama. nu se știe de ce, n-are nici o treabă. cineva o împinge în culise.
igor se scarpină iarăși:

al doilea kaihu:

sarmale și vin
pița quatro fromagi
ultima cină
(iese)
.

igor:

ea stă goală pe pătura moale maro
mi-a promis o noapte de ziua mea
ea stă goală
pulpele ei grele
parc-ar vrea să fie sprijin universului
„o să te plouă pe labii...” cântau trei într-o dacie
ea mi-a promis o noapte de ziua mea

.
niște oameni cu niște chestii. taclale. bătăi. șprițuri. veselie. priveghi.
toți:
igor, încetează dracului cu scărpinatul!

igor:
sfârșit fără sfârșit:

eu mă uitam
tu te uitai
am luat împreună un taxi
de cinșpe mii
ai coborât la poștă
ploua și-mi părea rău

.

intră livia. după ea niște gândaci târâș-grăpiș. igor se sperie. apoi începe să se scarpine.


azi a venit livia
mi-a adus o carte ca de obicei
am pus-o de-o tablă
am fumat
am băut cafea
dintr-o dată mi-a spus
„o să crăpi și tu și o să te mănânce viermii
nu o să-mi mai aduc aminte de tine”
a plecat livia
nu i-am spus de tipa din taxiu
„igor
mi-a spus
igor
zilele astea o să am un conflict interior
ne vedem săptămâna viitoare”
și a închis ușa la lift

(livia a intrat. a stat ca un spectru în timp ce igor vorbea. după ultima replică livia rămâne în aceeași poziție. vine cineva și o împinge în culise)
.

ultimul kaihu:

ochi strălucitori
zâmbet pulpe buci farmec
reclamă bere

(iese)

.
apare cortina. o tipă osoasă. îl sărută lasciv pe igor. îl umple de bale pe igor. aruncă niște puncte în public.

igor:

dumnezeu e acolo unde-l băgați voi.
luați-mă acasă!




februarie


“don’t send me to go back to nevermore” – Queen


balustrada rece țipătul dintr-o insomnie mai veche mâna ta
pe corpul meu
mâna ta lângă corpul meu
mâna mea pe corpul meu
dimineți după-amieze seri nopți dimineți
sculare culcare mâncare vorbire
sex
orașe țări oceane
o singură lume pentru toți
variațiuni cu paiațe

cine este nevermore?

o cheamă livia
ar fi vrut să o cheme gabriel
are douășpatru de ani
dar știți asta deja
a avut câteva revelații
mulți au avut
nu o face specială
a avut mai puțin de o secundă
acea liniște lumină fericire
pe care un om o are
înainte să moară
sau în timp ce
mulți au cunoscut lucrurile astea
problema e cum au continuat să trăiască în urma lor
citește ascultă muzică
scrie despre ea pentru că trebuie
așa crede că trebuie
că așa poate continua ceva
început cu douășpatru de ani în urmă
că așa se poate da toată
toți se vând mai devreme sau mai târziu
în general face tot ce faceți voi
vă urăște cum vă urâți voi între voi
există oameni care disprețuiesc oameni
nici măcar sigurătatea ei nu diferă de a voastră
nimic nu diferă
nici măcar felul în care va muri
pentru că
toți murim la fel
sfârșit


o bucățică de carne un cuvânt/ un ciob/ lipim tot/ iubiri biodegradabile/ de fapt camera micuță și/ întunecoasă/ unde ne fabricăm/ copiii/ unde îi supunem/ testelor cu picătura/ chinezească/ pentru un psihic/ puternic/ cămăruța obscură/ din creier/ începe să transpire/ începe să cunoască frica/ răceala cătușelor/ intuiește/ în toți
golul
marele gol
hăul
nevoia păstrată/ în formol/ nevoia de a ști/ ce dracu

miercuri.
azi e miercuri.
cum procedăm?




Autorul acestui poem se va autodistruge în: 45:00


“Look how hard you made me, angel” – Leaving Las Vegas



aș vrea să-ți spun că scriu despre tine
dintre toți că te aleg pe tine
pentru mine ar fi foarte ușor
să mă întorc
să dau perdelele la o parte
să aerisesc
să aprind aragazul
pentru încă o cafea
aș vrea să scriu pentru tine
să te aleg pe tine
să fac dragoste cu tine
în fiecare noapte
în fiecare zi
oră
să fii tu bărbatul care
mă ajută să car plasele
să fii tu bărbatul care
oprește lampa și
pune cartea deoparte
să fii tu cel pe care
să îl visez mereu
mereu
mereu

dar

oamenii fac mult mai bine lucrurile astea. i-am observat. nu au nevoie de prea multe. numai că habar n-au. oamenii își construiesc pereți și viitoruri. oamenii își pun nume și știu să se strige unii pe alții. se întind unul lângă celălalt și încep să se umple cu salivă. să se frece. să-și spună cuvinte sau să le geamă. sau nimic.
ca și cum ar fi primii. ca și cum ar rămâne mereu așa. nu. în curând vor uita. în curând toate diminețile vor fi plate ca preșurile din fața ușilor. vor avea copii și vor avea și mai multe planuri.
oamenii se îndrăgostesc. se fut. putrezesc. eu prefer să uit.

acum
ascult bach
și mă joc
de-a cântăreața
cheală
am plămâni puternici
volumul vocii mele
face jaluzelele să tremure
păcat că n-am coaie

pentru că te-aș fute
tare tare
lent
pasionat
hardcore
până n-ai mai putea să
te miști
numai să-ți dai seama
cam cum aș vrea
să mor.


toate gesturile se îneacă în apă cu clor și odorizant albastru.
se amână mereu momentul când voi avea
mașina mea de scris.
vor apărea în curând zambilele.
mâinile mi-au degerat. capul mi-e greu și tot corpul mă doare.
încep să uit încep să uit
încep să uit că sunt undeva anume că am douășpatru de ani că
pot să aleg


pe străzi pubele gri și pline
mașini de gunoi
oameni șterși




eu sunt Celălalt


motor: „De ce să trăiești, dacă a trăi înseamnă doar a nu muri?” – Simone de Beauvoir



poate că mâine voi avea ce să-ți spun
livia ștefan
te voi privi și-ți voi spune tot
da
mâine
poate scările nu vor mai fi
atât de abrupte și pline de flegme
greața cronică pe care mi-o inspiri
mâine va fi limonada unui mahmur
voi epata voi empatiza voi rânji
îți voi arunca niște zaț mucezit
mâine eu voi fi
scârba nr. 1
iar tu vei avea
lacrimile mari și roșii
cât buteliile shell

nu știu cine ești tu
livia ștefan
sârmă ghimpată
azil de nebuni
penitenciar
fals tratat
not to be
scrum
sau poate
un biet firicel de salivă
pe bărbia vreunui prezent
nu știu ce ești tu
livia ștefan
știu că ai carne și oase și sânge
și nu știi ce să faci cu ele

ne vedem mâine



***



Bogdan Gagu


am sădit o piatră

pereții stâncilor huiduie piatra sădită
în grădina cu trandafiri
acum
am văzut întunericul născut din lumină
am zâmbit
o clipă

două umbre tind să fie una

întâia oară am văzut
lumina
din care ne-am despărțit în umbre
singur

despre iubire
nimic

frânturi

e prea multă lumină-n mine

iubirea nu-mi poate găsi
umbra




când murim…

diminețile au încetat să asculte
fredonez jazz pe geamul înghețat

dumnezeu mă pregătește
adun pleoapele în foițe de țigară
ard vise

amintirile ard
petale
ultimul jazz
sărutul risipit între cuvinte

diminețile mă-ntreabă dacă am dormit
respir greu
a venit iarna

amintirile ard
trandafiri
jazz

amintirile ard

orele își caută loc de hibernare




incoerență coerentă


în fiecare dimineață cu
cafea pe jumătate apă rece
te iubesc femeie infirmă
și toate pedagogiile despre neființă
te izolează în a fi
îți plagiez dreptul la viață
îți dăruiesc un buchet de canabis
ofer dragoste contra absurditate schizofrenică
în coerența iubirii ca în reclamă
un cuțit alină durerea
sacrific zile și nopți prin baruri
te iubesc
și gata
ultimul duș cu salivă sulfurică
perfectul pur și simplu
.
ultima dorință




de ajun

umbrele strânse în țurțuri clipesc
cu lacrimi coapte de ger
miroase a lumină
rugă
lumină
îmi acopăr genunchii cu oameni de zăpadă
le dăruiesc ochi de vată
din carnea mea le cos inimi
și buze
îmi vărs sângele anilor
prefer ajunul
la geana morții se nasc îngeri
în ajun
pot să-i răspund Cuvântului
să-mi negociez bucata de umbră
bucata de umbră
se va rătăci în
oameni de zăpadă




ce bizară e moartea

se furișează prin trandafiri
primăvara încolțește în jur îi cresc ghirlande
și-ți cheamă leșul obosit să toarcă veșnicie

ce bizară e moartea

se-ntinde pe trepte
primăvara își deflorează singurătatea
sună apoi se-ascunde sună
și-ți cheamă privirea să toarcă veșnicie

ce bizară e moartea

se-ascunde în visuri
de crăciun se îmbracă în cântec
te lasă sub brad
și-ți cheamă sufletul să cunoască trecutul

ce bizară e moartea

când ești tânăr te-ncântă cu viața
ți se arată în spaimă îți vorbește în versuri
te lasă să iubești să crezi
și-ți cheamă sângele să cunoască trecutul

ce bizară e moartea
când mori
ce bizară e




îmi acoper fața și mor înainte

într-un colț de umbră
stă o marionetă
trezit de dimineață cu lacrimi în ochi
soarele azi nu m-a mințit
un nud de mireasă prins în câteva șoapte tresare
păpușarul își bea cafeaua departe de scenă
mă târăsc spre ea ignorând cum luna crapă din zori
încă un eu...
pot fără ațe să mă cațăr pe scenă să aprind reflectorul


ascult pașii miresei refugiat în grotă
din gheare îmi țâșnesc clopote de ceară
ochii ei pângăresc intimitatea unui coșmar
se desfrunzesc clipe pe buzele unei marionete -
umbra unei umbre își caută umbra într-un colț de umbră




fără diacritice

lumea – metamorfoză de oameni
cu amăgiri șirete
marionete prinse într-un pamflet
fără diacritice

pentru oamenii
cu reguli incoerente viața e un joc
în care drumul
se așterne coerent spre moarte

dincolo de moarte dumnezeu
mai greșește
o dată la zece ani
omoară un geniu
umanizându-l

pentru genii
viața e o joacă – de-a clipa
iar drumul
este fărămițat incoerent în veșnicie
fără diacritice




coerență incoerentă


stânga -
urechea satirică
pudoarea lăcrimată în loja afrodisiatică
dreapta -
mâna afemeiată
salivează
detronările papucilor de seară
abstracta cibernetizare -
foileton
pițigăind transferul de biți prin cabluri axiomatice
specifice unei verticalități
din ființa umană

incoerenta asociere a esenței
cu aparența căzută în depravare
târăște pull-over-ul
cu carapacea spartă

ființă coerentă
te scuip cu modernul
plictis -
personaj de poem
(poezie fără rimă)
cibernetizat într-o abstracție incoerentă




ce moarte bizară

mi-e drumul negru ochii îmi sunt
mușuroaie de furnici
dincolo de valea aceasta în care spitalul s-a carbonizat
mă așteaptă o noapte
ultima din această cale
mă reflect în geamul spălătoriilor de suflet
ce fain parcă n-aș fi eu
dincolo
oameni
ce fel de oameni
cum sunt oamenii
nu văd decât mușuroaie de furnici
nu aud decât urlete
chiar de-aș urla mi-ar zbura din gură lilieci și șoareci
nu aud
ce bizar
oricât aș dori să mor
de moarte îmi este așa de frică
oricât aș vrea să scriu
porțile albe refuză
lasă
unghiile mele tot cresc
părul mi se încrețește
și ce dacă voi muri
ce bizar
aud drumul negru




am visat sfârșitul lumii

norii mureau
eu mă jucam în părul ei și îi desenam privirea în lumină
spre seară
soarele se picta pe pereții peșterii

am visat sfârșitul lumii

norii s-au retras în albastru
s-a născut o lumină
frumoasă
de un alb ce nu există

cerul a început să plângă
cu lacrimi adunate în bule
pline de sânge
și uda albul

am visat sfârșitul lumii

eram fericit că voi fi singur
gustam lacrimi
îmi căutam mama
trăia

am visat sfârșitul meu
mamă