Oamenii…fiinte superioare, inteligente, capabile sa lege rationamente , sentimente, amintiri de sufletul lor…Suntem diferiti, pragmatici, emotivi, sensibili si cruzi.
La baza tuturor senzatiilor si trairilor noastre stau sentimente… De dragoste, de ura, de vinovatie, de apartenenta, felurite sentimente pe care uneori nu stim nici macar ce reprezinta sau de unde provin…
Ma intreb daca oare este posibil sa nu simti nimic?!
Sa inspiri aerul curat al primaverii, caldura plapanda si mirosul scanteiator de lilieci si cu toate astea sa fii doar parte dintr-o picture abstracta si nimic sa nu te impresioneze. Sa privesc in jurul meu constienta de tot ce ma inconjoara dar sa apartin acelui loc, ca o molecula de hidrogen intr-un ocean infinit. Sa stiu ca sunt prezenta dar nici miscari, valuri, furtuni sa nu-mi schimbe locul.
E oare un sentiment acela cand nu simti nimic? In ce masura sunt om si in ce masura un simplu organism daca nimic nu-mi strabate gandurile si inima?
As putea sa fiu trista, sa plang, sa sufar…caci am si motive.
Iubesc, dar urasc in acelasi timp aceeasi persoana. Uit dar port in suflet aceeasi imagine omniprezenta in fiecare clipa a existentei mele.
Poate toate acestea ma fac neutra in fata gandurilor si a sentimentelor.
Sau poate contrastul ametitor intre iubirea imensa, eterna, poate nu absoluta caci nu este implinita, si intre suferinta data de dezamagiri si negare, poate cele doua sentimente, membre ale aceluiasi cuplet, poate ele in imensitatea lor neutralizeaza toata simtirea si fiinta mea…
Dar nu-mi doresc altceva, chiar daca e dezolanta lumea in universal meu mort si rece.
De ce nu-mi doresc altceva? Ce rost ar avea… din moment ce nu simt nimic.