Deşi eram cuprins de sentimente contradictorii, încercam să asist cât mai detaşat şi neutru la pătimaşa circăreala iscată în societatea românească de ceremonialul plecării dintre noi a primului preşedinte postrevoluţionar. Mă consolam cu gândul că asta e politichia şi n-ai ce face! Dar, încă cuprins de tulburare, nu pot să nu mă întreb: Doamne, oare asta este vrerea ta ca nici pe morţi să nu îi mai putem ierta? Omul ăsta, cu bune şi rele ca orice păcătos, a intrat în istorie, e o filă din ea. Şi din istorie doar poţi învăţa spre a nu-i mai repeta erorile.
Ce bine ar fi de istoria s-ar putea scrie cu dacă... Dacă ea ar mai fi avut un pic de răbdare, Ceauşescu în următorii câţiva ani ar fi ieşit din scenă pe cale naturală şi schimbările s-ar fi produs paşnic şi raţional ca la toţi vecinii noştri şi n-am mai fi fost martorii actualei tragedii naţionale. În cronica acestor vremuri nu ar mai fi existat fila unui odios asasinat politic. Se ştie că orice revoluţie ori război e o crimă cel puţin împotriva unei părţi a populaţiei. Şi din această perspectivă “revoluţia din Decembrie”, dovedită o afacere rusească şi nu numai, face din artizanul ei, Ion Iliescu, un potenţial criminal, dar asupra căruia justiţia nu se poate pronunţa. Bineînţeles, justiţia învingătorului poate să facă ce vrea muşchii ei şi îmi vine în minte celebrul proces de la Nurenberg. Adică, să substituie forţa dreptului cu dreptul forţei.
Dar dacă după Malta zarurile fuseseră aruncate, marile puteri îşi redelimitau sferele de influenţă şi Romania, prin război civil intern, trebuia să dispară de pe hartă la fel ca Iugoslavia şi Cehoslovacia perspectiva se schimbă radical. Iliescu se profilează drept soluţia fericită, un soi de Messia - salvatorul patriei, erou naţional. Deşi Romania nu atentase la nimeni, perdantă în războiul rece trebuia să plătească celebrele reparaţii. Şi ne-am distrus economia, am predat resursele şi pieţele externe, am acceptat exodul de forţă de muncă ieftină şi calificată şi cu fiecare zi, din mare exportator, devenim piaţă de desfacere. Însă ne-am salvat geografia! Poate că, acum după ce lucrurile s-au mai aşezat, e timpul ca Banca Naţională, ministerul Finanţelor să refacă socotelile din perspectiva daunelor produse de către noi celorlalţi, învingătorilor şi să constate dacă preţul plătit nu este exorbitant de mare. Cei din Serviciile Secrete să sondeze dacă răbdarea românilor nu a ajuns la capăt, iar Ocupantul să constate dacă vaca de muls nu e pe moarte.
Nu ştiu cât l-am înţeles pe Schopenhauer, dar când văd aceasă dublă măsură cu care suntem trataţi, cum Romania arată ca o colonie aservită intereselor străine, falimentată în interior şi înspăimântător de înglodată în datorii, deznaţionalizată parcă îmi vine să-mi fac şi eu din pesimism filosofie. Oricât n-aş vrea, nu pot să nu mă întreb: dacă există un dumnezeu atotscientic, atotputernic şi atotiubitor cum de lasă să se întâmplă aceste nenorociri cu ţara mea? Şi culmea, sub stupida şi impertinenta argumentaţie oficială că asta ne e calea spre bine! Calea unui cumplit experiment istoric prin care se produce o uriaşă dislocare demografică a elementului etnic românesc şi ne este anesteziată conştiinţa de neam?
Nu vreau să-i descurajez pe cei care privesc cu nădejde peste ocean, dar poate ar trebui să înceapă să gândească dacă domnul Tramp e cel care a predat Romania domnului Macron la ultimele alegeri sau era deja promisă Franţei chiar după Malta. Ce aţi uitat că după ’90, aproape imediat, Romania a aderat subit la francofonie? Nu cumva era vreun tratat secret de pe vremea vizitei lui de’Gaulle la Bucureşti prin care ne puneam sub protectorat francez? Chiar în vremea celebrelor evenimente din ‘89 se şuşotea că nişte brigăzi franceze sunt la graniţa româno- maghiară. Şi chiar credeţi că bietul Cofariu a oprit la Târgu Mureş invazia maghiară?
Suntem consternaţi de păguboaselor concesii făcute Austriei şi de comportamentul ei arogant. Păi, priviţi geografia înainte de Trianon, dacă acestea sunt darul pentru anularea celebrului proiect Mitteleuropa, care ne-ar fi dezmembrat ca stat? În anii ’90, singuri împotriva tuturor, nu ştiu dacă aveam altă soluţie. Dar devine tot mai vizibil că aşa numitele negocieri pentru integrare au fost un dictat al Rusiei şi Occidentului împotriva Romaniei. Idealul mocnit al reîntregirii naţionale a fost şi mai adânc îngropat, iar ţara e adusă la gradul de neputinţă că aproape nu mai avem politică externă şi nici nu ne mai auzim în corul naţiunilor.
Fiind prea mic pentru geopolitica asta atât de mare, nu-mi rămâne decât să privesc spre interior. Poate că totuşi venise vremea ca forţele politice şi liderii care au negociat atât de păgubos şi i-au servit pe străini cu atâta umilă obedienţă şi dezinteres faţă de propriul popor, ducând ţara spre prăpastie, să îi lase pe alţii să renegocieze ca exponenţi ai noii voinţe populare şi a schimbărilor politice produse în lume. Numai că mai marii noştri s-au obişnuit cu ciolanul şi îi doare-n cot de interesul naţional şi starea românilor. Aici este buba alegerilor de anul trecut şi anul acesta. Poate că nu presiunile externe au primat, ci spaima slugoilor, a oligarhiei autohtone că îşi va pierde privilegiile şi va trebui să dea seama în faţa justiţiei poporului, nu a acelei corupte. Cu străinii nu ne putem bate, putem doar renegocia, dar pe marii profitori, aserviţii, colaboraţioniştii şi trădătorii noştri îi putem sancţiona prin vot popular.
Ca unul care încă îl mai recitesc pe Eminescu, nu pot să nu rămân stupefiat când văd actuala stare a naţiei; mai ales sub aspect politic şi al năravurilor guvernării, e aproape identică cu cea din vremea lui. Citesc şi mă crucesc, parcă e vorba despre noi cei de azi:
“Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...”
”Sus la munte, jos în vale /Şi-au făcut duşmanii cale... Vai de biet român săracul! / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se-ndeamnă / Nici îi este toamna toamnă / Nici e vară vara lui / Şi-i străin în ţara lui”
“Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, / Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget, / Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri, / La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri; / Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, / Chintesență de mizerii de la creștet până-n talpă. / Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, / Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască... / Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!”
“Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, / Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!”
“Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții, / Toți se scurseră aicea și formează patrioții, / Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, / Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!”
“Prea v-ați atătat arama sfâșiind această țară, / Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară, / Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei!”
Încep să înclin către aceia care susţin că poetul nostru naţional chiar era nebun de-a binelea. Păi doar un nebun avea curajul să spună în public aceste adevăruri sau un uriaş, un om adevărat, pe care îl durea soarta ţării lui. Cine în vremea noastră ar mai avea tăria să suporte răutăţile şi lăturile cu care zilnic era spurcat şi să reziste la torturile psihice şi represaliile de tot felul la care a fost supus? Scenariul internării în ospiciu dezvăluie că însăşi “protectorul” său, domn’ ministru Titu Maiorescu, exponent al oligarhiei vremii, era şeful local al conspiraţiei împotriva lui.
Comparând epocile nu pot să nu mă duc cu gândul la ciocoii vechi şi noi. Nu pot să nu mă îndoiesc de bunacredinţă, sănătatea mintală şi buna intenţie a oficialilor care astăzi ne hotărăsc soarta, luând măsuri aberante nu împotriva jecmănitorilor, celor care au devalizat ţara, ci a omului umil care abia îşi duce traiul. Când văd ce s-a ales de avuţia noastră naţională sigur că îmi face scârbă ticăloşia noilor stăpâni şi cerbicia slugilor. Greu poţi face vreo deosebire între ei şi fanarioţii de odinioară. Dar un soi de inexplicabilă laşitate existenţială îmi impune să fac ciocul mic. Sau poate că am o scuză, în democraţia noastră prooccidentală, după un secol şi jumătate de la Eminescu, sunt interzise prin lege asemenea libertăţi şi concesii pe care bardul şi le permitea.
Sigur că raportat la genialitatea Domnului limbii române, mijloacele îmi sunt slabe. Dar pe deasupra îmi mai lipseşte şi curajul. Păi cum să scapi o vorbuliţă despre Mareşal ori despre Căpitan, figuri ale istoriei tale, când vezi ce păţeşte bietul Georgescu – ieri preşedinte ales şi azi intrzisul puşcăriabil. Când nu pot avea măcar nebunia Luceafărului, zău că nici nu-mi mai vine să mai fiu nebun! Această frică generalizată din jurul meu mă îngheaţă. Păi unde mai auzi o voce care să strige: “Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!”? De unde să mai apară zurbagiul care să dea foc la închisoare şi la casa de nebuni?
Mai e o speranţă, pesimismul care se tot acumulează ca matrice genetică a disperării ce va germina o stare de maniaco-depresivitate colectivă, care se va transforma în delir naţional ce ne va face incontrolabili în faţa oricărui şantaj, a oricâtor scutieri s-ar trimite împotrivă-ne şi a oricâtor puşcări s-ar construi. Doar aşa va putea fi nimicită infernala maşinărie numită corupţie, care parazitează pe trupul neamului, distruge sistemul imunitar al societăţii şi este pe cale să ne contamineze şi să producă grave malformaţii până în profunzimile ADN-eului etnic. Ea s-a întins ca o ocultă caracatiţă ce a urzit peste ţară o diabolică corporaţie, cu mii de tentacule, care au blocat toate pârghile puterii şi suge, asemenra unui monstruos vampir, seva neamului românesc, anhilând orice tentativă de eliberare.
Cât despre mine, rămân un nebun modest, cuminte, anonim ce nu aspiră la statutul de mare conştiinţă a vremii. Mi-ar trebui voinţa filosofului german şi curajul aedului nostru naţional spre a înnebuni într-atât încât să se vorbeasă şi despre mine ca despre “nebunul de la Ipoteşti”. Sunt atât de slab şi neputincios că nu-mi rămâne decât să mă rog Lui: doamne-al poeziei româneşti / mai încearcă tu să ne trezeşti / dăruieşte-mi nebunia ta / şi puterea de a mai spera / pune-mi tot acidul tău în verb / învaţă-mă să nu mai fiu şerb / trăzneşte-i pe răi şi pe hidoşi / ajută să scăpăm de ticăloşi!
Jos corporaţia, trăiască naţia!