DIN POEZIA RELIGIOASÃ

Imaginea Fecioarei în opera lui Cezar Ivănescu

Partea a II-a
Dragostea de viața a cărei sursă este Maica ia forme neașteptate, pentru că ea devine simbolul tinereții, dragostei, izbăvirii:,,! De aceea mă rog ție,/plânsul ochii mei mi-i strică/vino, Fecioară Marie,/vino-n trupul tău de Fiică...”..../du-mi pe brațele-ți făptura/ sfântă Maică-a mea și Fiică!”
Reintegrarea se face prin Maica dătătoare de viață și cea care este alături de cei în suferință.
Strigătul expresionist de disperare, de implorare din inimă apare în poezia Rosarium, în care muzicalitatea, adresarea directă maschează suferința:,,!Marie-a vieții mele blândă foarte/fără greșală fără Timp și moarte.../ridică-te Regină-ntre Regine/de curăția ta eu sunt flămând!”
Omul este descris în neputința lui de a atinge desăvârșirea și de aceea se cere ajutorul Mariei: ,,curăță-mi gândul morții de otravă/ inima lin sărută-mi-o cu slavă/ că putrezește carnea de pe mine/ și viermii trupul mi-l mănâncă blând!” Este un strigăt expresionist ieșit din sufletul muritorului supus descompunerii, el însuși fiind ,,gropar al vieții mele fără viață”, în lupta cu dușmanul Timp.
Căința este pentru poet mai presus de tot, căci ura pune stăpânire pe muritor: ,,mântuie-ne tu precum o Mumă”, care își iubește fii necondiționat, sugerând puterea:,,!Marie-a vieții mele blândă foarte/Ispită aurie și Grație și Moarte!”
Într-o altă ipostază, aceea de muritoare apare evocată în poezia, Rosarium ( Jertfa buzelor) și de aici revolta poetului care pare a fi neputincios:,,cu ce Maică, trupul să-ți alint?/ buzei tale cum să-i dau Cuvântul?”. Maica, simbolul vieții și izvorul Cuvântului, este definită ca ocrotitoare a celor în nevoi și morți așa cum apare și în concepția creștină.
De la acea strălucire, perfecțiune divină, maica este conturată gradat ca născătoare și ocrotitoare, care plânge pentru cei aflați în suferință.
În Rosarium ( Daimon), poetul cere integrarea în lume cu toate minunile ei: ,,regină, dă-mi credință-n perfecțiunea lumii,/ speranța că voi fi singur și mort”.
Poetul vrea să evidențieze dorința de a trăi moartea în frumusețea și nestricăciunea ei: ,,prea mi-au gustat din carne Omorâtorii Morții” și de aici revolta, dar și conștiința atotputerniciei Fecioarei redată ca o Regină:,,regină, n-ar putea să mă dezvețe / de-a ta știință nimeni!”
Laitmotivul ,,regină-n dimineață” accentuează atotprezența. Iubirea și-o dezvăluie poetul cu ajutorul unui instrument, care se vrea purtătorul peste timp al sentimentelor: împăcarea cu viața, condiția umană, cu moartea, dar nu în descopunerea sa. Planurile se interferează odată cu apariția îngerilor care cântă slava divină:,,îngeri din cer coborâți/la noi în piept zăvorâți,-/îngeri, cântați, mai cântați,/cu moartea-n glas împăcați” și versurile-ultimele două- se repetă accentuând dorința de puritate.
În Rosarium (Îngerul splendorilor), versurile sunt pline de muzicalitate prin repetițiile și adresările directe, ca într-un imn.
Poetul folosește cuvinte din sfera slavei în definirea ființei realizând asemănări cu elementele cosmice, simboluri ale existenței: ,,sfântă”, ,,preasfântă”, ,,ești ca Luna”, ,,lumina pentru mine ești”, ,,tu mie Soarele îmi ești”, ,,tu, Manvantara mântuiești”, ,,departe totdeauna-mi ești”, ,,Alaya sfântă te numești”, ,,preafrumosu-ți chip/ e numai muzică și taină”,,,tu Firul vieții”, ,,plină de Grație”, ,,Preursită”, ,,puntea luminii peste morți”, ,,mireasa sufletului meu/
a Lumii pururea Mireasă”, ,,în tine sufletu-mi topesc / și trupul cald...”, ,,tu harismata Sfintei Vineri”. Sunt metafore prin care se evidențiază într-o formă originală și de o frumusețe poetică aparte, ipostazele în care apare Fecioara în sufletul oricărui creștin.
Versurile poetului parcă împrumută din frumusețea și muzicalitatea cântărilor sfinte, făcând sufletul să vibreze de bucuria și slava pe care numai acestea o pot oferi.
În poezia Rosarium (Domus vitae), este descrisă viața cu suferințele, cu acele căderi și îndoieli care aduc tristețea sufletului: ,,! nu am fost mai mult suspinul/groazei tale care crește?
Maică, sufletu-mi se pierde/ca în Marea Moartă-un Pește?”
Aceste versuri sunt o definiție metaforică a ființei supusă păcatului, căderii, un stigăt dintr-un suflet conștient de pierderea sacrului. Trecerea timpului, efemeritatea existenței și firea umană supusă greșelii sunt temele care se regăsesc de-a lungul ciclului de poezii, adevărate imnuri, intitulate simbolic Rosarium.
,,Poetul și-a creat un stil inconfundabil în poezia românească, constând din muzicalitatea repetitivă, din rimele interioare rostogolite ca niște oglinzi sonore, din incantațiile derivate dintr-o arhaică lume a ,,descântecului”, din cântecele adoratoare către elemente, către transcendent...Cezar Ivănescu e un liric marianin, cel mai însemnat de acest fel din întreaga poezie românească, admirabil în adorație, imnolog fericit.”
Poezia de influență religioasă și-a găsit în poet un creator desăvârșit.