De multe ori apar discordanțe semnificative între ceea ce se spune și ce se înțelege. Motivele ar fi diverse. Fie claritatea mesajului lasă de dorit, fie contextul în care enunțul este lansat nu e unul potrivit sau emițătorul/receptorul nu stăpânește acel set de valori universal acceptat.
Un exemplu concret și de actualitate ar fi al celebrului ponei roz cu svastica tatuată pe fund. Lăsând la o parte kitchul evident, vizibil de pe stația spațială internațională, una a intenționat meșterul când a trudit nespus și alta a perceput marea parte a norodului.
Nici o grijă, deoarece asemenea lucruri în artă nu doar că sunt frecvente, dar se întâmplă și la case mai mari. De multe ori, „dezacordurile” au ca efect dobândirea de înțeles nou, ceea ce plasează operele pe o orbită neașteptată, nesperată de însuși autorul ei. La fel a fost și în cazul lui Marcel Duchamp, aparent un geniu neînțeles al epocii dacă e să ne luăm după interviul următor:

“ Reporter: Pentru a reveni la ready-made-urile dumneavoastră, eu credeam că R. Mutt, semnătura de pe Fântână, reprezintă numele fabricantului. Dar într-un articol al lui Rosalind Krauss am citit: R. Mutt, a pun on the German, Armut, or poverty. Sărăcia – asta schimbă cu totul înțelesul Fântânii.
Marcel Duchamp: Rosalind Krauss? Fata aceea roșcată? Nu este câtuși de puțin vorba despre așa ceva. Puteți să dezmințiți. Mutt vine de la Mott Works, denumirea unei mari fabrici de instrumente sanitare. Mott, însă, era prea apropiat, așa că l-am schimbat în Mutt, căci existau niște benzi desenate ce apăreau pe atunci, zilnic, Mutt and Jeff, și pe care toată lumea le cunoștea. Exista, prin urmare, de la bun început o rezonanță. Mutt era mic, gras și caraghios, Jef era înalt și slab... Voiam un nume diferit. Așa încât am adăugat Richard... Richard este exact opusul sărăciei... Dar nici măcar atât, R. doar: R. Mutt.

Rep.: Care este interpretarea posibilă a Roții de bicicletă? Se poate vedea în ea o integrare a mișcării în opera de artă? Sau un punct de vedere fundamental, precum chinezii care au inventat roata?
M.D.: Această mașină nu ascunde nici o intenție sau cel mult pe aceea de a mă debarasa de aparența de operă de artă. Este o fantezie. Nu-i spuneam „operă de artă”. Voiam s-o rup cu pofta de a crea opere de artă. [...]

Rep.: Dar cartea de geometrie expusă interperiilor? Se poate afirma că este vorba de ideea de a integra timpul în spațiu? Jucând, de pildă, cu termenii „geometrie în spațiu” și „timp”, ploaie sau soare, care ar veni să transforme cartea?
M.D.: Nu. Cum nici adineauri nu era vorba de a integra mișcarea în sculptură. Nu este altceva decât umor. Umor pur și simplu, umor și atât. Pentru denigrarea seriozității unei cărți ce cuprinde principii. ”

Deci, de la statutul de „comic” la cel de deținător al adevărului absolut, nu este decât un singur pas. Totul depinde de cel care judecă obiectul artistic. Iar artistul propriu-zis nu trăiește decât prin intermediul celor din jurul său.
Dacă Stéphane Santerres-Sarkany proclamă suveranitatea cititorului (a publicului) în
„Teoria literaturii”, idee relativ nouă dar care reflectă o stare de fapt de multă vreme existentă (dintodeauna poate?), Pierre Bourdieu în „Regulile artei”merge și mai departe spunând că „..opera este făcută nu de două ori, ci de o sută de ori, de o mie de ori, de către toți cei ce se interesează de ea, care găsesc un interes material sau simbolic în a o citi, clasifica, descifra, comenta, reproduce, critica, combate, cunoaște, poseda”.
Mai clar nici că se putea spune. Fiecare cititor, în cazul literaturii, este un creator. Prin urmare, dacă percepția și intenția ar fi puse în balanță, prima ar cântări mai mult. Problema în cazul stabilirii unei întâietăți ar fi următoarea: prima nu ar putea exista fără cea din urmă, deci (marele „deci”) totul s-ar rezuma la o situație gen oul sau găina.