Seara își scutură pletele.
Din pletele ei se revarsă un parfum dulce de iasomie.
E liniște.
Departe, undeva, se zărește plutind un abur argintiu.
Din aburul acela se naște o STEA, ce se animă de pletele tot mai albastre ale serii.
Apoi se nasc rând pe rând mii de stele, mii de alte lumini.
Iar din lucirea de vis a stelelor, din parfumul florilor, din aburul fermecat ce-a învăluit lumea se înalță..LUNA.
Cerul pare un arbore albastru, un arbore vrăjit.
Reginele Nopții și-au deschis petalele albe încărcate cu miresme, se clatină înfiorate de o dulce adiere și-și șoptesc mirate între ele:
-A înflorit cerul!
Glasul florilor e unul aparte.
Un glas ciudat pe care nu-l auzi decât uneori.
Te învăluie pe măsură ce îl asculți ca într-o vraja.
-A înflorit cerul!
Ramurile lui sunt încărcate de flori, sunt flori cerești!razele lunii se revarsă peste lume precum o sumedenie de fluturi argintii.
Luceafărul piere în depărtări urmat de alte și alte stele.
Apar zorile ca niște zâne înveșmântate în valuri trandafirii, aurii-albăstrui.
În zare se mai distinge o ultimă stea ce apune și ea învăluită într-un abur argintiu.
Aceea e Steaua mea!
Știu că e acolo și ea știe că sunt aici.
Ea înflorește Cerul, iar eu în schimb, înfloresc pământul cu flori și cuvinte.