Toamna și-a preluat regatul în același arhaic ciclu. A suflat culoare pomilor, paloare cerului și brumă ierbii…

E anotimpul dangătelor de clopote în amintirea morții viselor de vară.
Un alt dangăt ce taie iluzia unei vieți leneșe, e cel al începutului școlii. Veselie și melancolie, zâmbete și întristări, așteptări și cerințe, dorințe și eșecuri…toate și nu numai într-un același loc.
De multe ori credința noastră despre școală este concretizată prin imaginea clădirii spoită de atâtea generații, bătrână și încercând mereu tinerețea, înțeleaptă și îmbujorată de inocența încă vie a celor ce-i calcă pragul, lipsită de simțuri, dar încercată de nerăbdarea zglobie a tinerilor liceeni, dar și de nepăsarea acelora ce au ajuns să-i cunoască mult prea bine coridoarele.
Anotimpul acesta îi dă suflu vechii așezări. Muzica vocilor tinere se împletește cu cea a înțelepciunii dascălilor, ce încearcă să educe spiritele nestăpânite în marea lor de vise și dorințe, de speranțe și închipuiri, nevoiașe de o îndrumare în alegerea unei poteci către un drum pe care el îl numesc viață, pavat nu de rare ori cu leșuri de vise, cioburi de speranțe și buchete întregi de obligații.
Fiecare zi începe cu ea, trăiește prin ea și se termină cu ea.
Până și zilele libere ne bântuie gândul, ne tulbură tăcerea gândirii. Deseori, ia înfățișarea aceasta fantomatică care ne veghează existența încă din vremea copilăriei, ce acum ne apare ca o jucarie demult stricată.
Stafia ei e uneori prietenoasă, alteori neiertătoare.
Luptătorii ce-i întrețin spiritul sunt cei care ne îmbată cu informații, ne îmbălsămează în idei, ne înarmează cu axiome, ne blindează cu teorii, iar noi uneori devenim supușii lor învățăcei, dar de cele mai multe ori ne răzvrătim, încercăm să distrugem principii ca apoi din ruinele lor sa înălțăm altele, dorim să-i molipsim de speranță și să le înjunghiem neclintirea lor în concepții.
Și după această îmbinare de supunere și răscoală, reușim să cioplim în piatra lipsită de formă a personalității noastre. Începem să ne transformăm din sculptorul necunoscător, într-unul ce cu fiecare idee, cu fiecare gând conturează o linie nouă, dând formă și măreție rudimentarei compoziții.

Totuși timpul este necruțător, gonind parcă din ce în ce mai repede ca și cum ar urmări o chemare izvorâtă din neant, o chemare mută. Iar noi, ca simple particule purtate de vânturile vremii ne continuăm hoinăreala prin existența, urmarită de nereușite și lacrimi, de împliniri și zâmbete.
Astfel școala, este vremea când încă mai simțim prin vine spiritul ludic, agonia speranței, libertatea pânzei de vise și bucuria începutului.