“In basmul meu,copile,ingerii nu au aripi…
Nu trebuie sa plangi.Asa stau lucruri pe lumea asta.”

In fiecare noapte imi povestea cum ielele se saturasera de padure si acum mancau copacii.
Era oarecum obsedata de crengi,de crengi verzi roase de vreme si de gheata.
Imi astupam urechile pt ca basmele ei ma dureau,dar nu-I puteam spune.Radeam ca un clovn nebun si saream mimand o fericire doar a noastra.
Nu era niciodata trista cat era de albastra.
Ajunsesem sa vad albastru in orice:in vise,in lacrimi,
in rosu marii.
In apa diminetii deja vedeam larva…atat de imbatranita saraca! Nu avea nici o vina…
Toti copiii fluturilor spuneau ca fusese otravita de mica cu unghii de lilieci albi.Eu nu credeam,ii ascultam basmele si speram ca intr-o dimineata sa-mi sarute fruntea si sa-mi scrie in pleoape:
“Gata, s-a terminat,s-au intors toate zanele acasa.”
Am asteptam drumuri multe,am varsat ani de sare galbeni si nimic.
Ea sta si acum in coltul ei albastru de lume.
Si-a construit o stea in nisip si asteapta o noua viata.
Atat.

Depre noi...noapte