agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-11 | [This text should be read in romana] | Un alt poem na(t)iv, cu nativ “de fapt eu nu exist”- doar timpul face rotocoale in jurul meu, “Uneori ma atinge pe umar”- un dor “Numele meu intreg(sic!)”- e prea plin de vocale, “Barbatul poet”- e putin femeie, De asta, “azi am succes la facut copii”, Te rog, “dezbraca-te de coaja copacilor” Sa-ti pot privi “Tendoanele de sticla” Ce pacat! “bomboana avea colturi”. Draga mea, “Scrisori” iti voi scrie Sa stii, “Te iubesc prin urechile acului” Pentru ca am aflat “de ce ne dor cuvintele” Mai ales punctele “Pe i”. Destule “lucruri de o semnificatie indoielnica” “(in)certitudini”, “Mistere” Pentru a pune “lacat la intrarea gradinii cu flori” Voi scrie “poemul mandarinelor albastre”, Sorbind aroma ceaiului de “yerba mate” “viata e un fel de cameleon”, “cuvintele ne ajung din urma” si, “incet devenim arca”! “Uneori privesc”- prin fisurile dilatate ale spatiului “amanarea perpetua spre acelasi rasarit de soare” Din “camera cu vedere la intamplare” “noaptea de sambata”, aduce mereu “o duminica in plus” “mi se coscoveste de la o vreme o pleoapa de gargouille” “pasesc incet pe pietre”, desi “iar ma doare ficatul” “Ok m-am hotarat sa scriu despre dragoste”! ”cînd am pus lemnele /în această căruță numită viață/n-aș fi crezut că va veni toamna”... Ina Simona Carlan Poetul nu poate atinge decât grupa de sensibilități cu care propria lui sensibilitate e înrudită și către care transfuzia poeziei lui se face deci în chip firesc și folositor. Criticul care vrea să meargă mai adânc în miezul lucrurilor va căuta desigur vigoarea simțirii, originalitatea gândirii, generalitatea sau simplitatea cât mai largă a acestei simțiri și a acestei gândiri. Dar va fi și el tot la fel de arbitrar ca și colegul său mult mai atent doar la semnele exterioare. Valoarea în poezie nu are nici un raport cu numărul, cu cantitatea. Dar și contrarul e tot așa de adevărat. Poezia înseamnă trasfigurare. Un poet nu poate pretinde să fie înțeles, gustat, iubit de toată lumea. O poezie nu se poate impune la foarte mulți cu tăria unui adevăr științific dintre anumite fenomene. Astfel este greșit să se vorbească despre o poezie gustată de absolut toată lumea. Și atunci te întrebi cum vei reuși să cunoaști valoarea absolută a poeziei? Ei aici e aici! Vom încerca împreună să pătrundem în tainele poeziei lui Virgil Titarenco… Dacă aș încerca o caracterizare generală a formei poeziei, pot spune că ea va rămâne mereu actuală, iar cel dintâi lucru care ar ieși la iveală ar fi frumusețea și armonia vorbelor, dar mai ales prezența sunetului în alcătuirea versurilor: într-o zi ferestrele caselor noastre au furat orizontul la început nici unul nu am vrut să credem aceasta eram prea grăbiți sau era poate prea aproape de seară sticla verzuie privea sfidător desfacerea luminii în ploaie apusul însă devenise amînare perpetuă spre același răsărit fără soare păsările îmbrățișau încet oceanul preschimbat în nor ultima bătaie de aripi avea un fel de speranță înfiorat ancestrală mureau iubind mureau dinăuntru spre în afară ca niște flori entropice o clipă strălucitoare descoperind magia sîmburelui pentru prima oară *** Versurile sunt uneori ca o explozie, iar voința versului este de a exprima ceea ce nu se poate spune. El are calitatea de a distila materialul poetic brut și de-a oferi poezia fără amestec. Curegerea versului este unitară, iar uneori sentimentele sunt înșirate precum mărgelele pe ață. Poemul țâșnește precum apa din piatră, acolo unde e o secetă enormă. Construiește imagini din versuri așa cum lumina răzbește prin noapte: exact în acest punct peste șapte ore va curge ilva mică și poate o naiadă cu blugi turcești mă vei acuza că sînt prea politically correct astăzi mă dor aripile ciudat le reneg transplantul de frumos e respins în mijlocul orașului o duminică este în plus *** Limba poetica a ajuns să poată exprima absolut orice gândire, orice nunață, orice mlădiere lirică a cuvântului. Prin alăturarea cuvintelor și asocierea lor, versul are și muzicalitate, dar mai ales adâncește înțelesul. Uneori atmosfera este ambiguă, iar versul se prelinge încetișor așa cum cuvântul își aștene literă după literă: femeia aceea scria versuri teroriza orașul îngrozea gheenele avea metafore gelatinoase albastre cu miros de pește icre de embrioni mutanți pluteau coloidal în visurile îndrăgostiților într-o zi a scris despre flori au amuțit păsările li se umpluseră gîtlejurile cu scorpioni și furnici negre dar ea nu s-a oprit din scris hohotea dîndu-și capul pe spate era atotputernică în epidemia poeziei tentaculare *** Virgil este poetul care lucrează aproape în tot timpul cu corelații nu se lasă atras aproape niciodată de simple și spontane ascociații. Gândirea poetică mișcă mintea care încearcă să caute și descoperă în natură, în lume, în viață apropiere și înrudire sau deosebiri și contraste care ne uimesc și ne dau sentimentul frumuseții. Acest sentiment al frumuseții izvorât din acoperirea unor corelații și nu a unor asociații superficiale: îmi beau yerba maté încet privesc dincolo de umbre estompate ironic același teatru mut limbaj desuet estetica serii undeva dansul aritmic al fluturelui alb doar negru în tentații amorfe apoi gesturi frînte în dezamăgirea redescoperirii primul și ultimul alter ego (yerba maté I X) Dă greutate versului, adică acel sunet plin și acea armonie interioară bogată, rară, sonoră. Toate își au originea și punctul de plecare în mișcarea gândirii poetice. Uneori imaginile reușite îți dau impresia trăirii lor de către autor și nu numai, chiar și cititorul își însușește acest lucru pornind în călătorie cu versurile lui Virgil. Imaginația nu trebuie stârnită în mod voit, ci e suficient să colorezi versurile halucinant pentru a atinge efemerul chiar dacă unii nu-l înțeleg, e suficient, că poetul se simte bine în pielea versului său: am urmărit-o prin vitrină mîngîind lamele strălucitoare ale cuțitelor s-a oprit într-un tîrziu așezîndu-se pe un scaun înalt și negru și-a întins mîinile pe masă cu degetele răsfirate atingîndu-și obrazul de tăblia mesei a întors capul spre mine ca și cum m-ar fi putut vedea prin ochii aceia în clipa cînd i-am întîlnit privirea ascuțitorul de cuțite se apropie cu o lovitură precisă de cuțit îi tăie degetele de la mîna stîngă apoi cele de la mîna dreaptă sîngele țîșni ca o lumină de un roșu electric doi trandafiri umezi eliberați de omizile degetelor mi-am simțit inima strivindu-se de oasele maxilarului o uscăciune deșertică îmi pîrjoli gura *** Critica de foarte multe ori, judecă aici după anumite semne exterioare: respectarea unor reguli formale, strictețea prozodică, limpezimea expresiei, strălucirea și noutatea metaforei. Subiectivă prin firea ei, poezia nu lucrează neapărat cu adevăruri generale. Desigur că adevărurile generale nu pot avea loc decât filtrate perin personalitatea poetului, așadar transfigurate. Fără îndoială că felul în care spui are în poezie cel puțin tot atâta importanță cât ceea ce spui. Sau mai exact, ceea ce spui, oricât de adânc ar fi, dacă nu este bine spus, nu are, din punct de vedere poetic, nici o valoare. Expresia este cea care dă valoare poeziei: plutea plutea și zîmbea categoric zîmbea îi căzuseră picioarele de un timp le avea aproape degeaba dar erau pe pămînt undeva prea jos parașute wireless fluturau tricolore în balcoane în glastre în ecrane simetrii răsturnate sub pămînt o piele lucioasă poezie robustă ronțăia rotundă la colțuri biscuitul ciobanului bucur ochii verzi logofeți cu chelia semeț salutau trubadurii juveții de treflă scaieții rochia se oprea o secundă doar ea falduri semințe de flori de noroc *** Uneori textele lui Virgil ascund o ironie remarcabilă armonizată dibaci în forma poetică... folosind multe simboluri care conferă textului profunzime reprezentând și soluția poemului. Cel care parcurge poezia lui Virgil trebuie să aibă înainte de toate un gust cultivat, mai ales în a înțelege poezia. Nu tot ce simți se poate rosti clar, cu limpezime și exactitate de definiție, iar frumusețea nu e totdeauna rațional de limpede: în ultima vreme zilele au muchii netede cărămizi de vreme bună zîmbește zidarul le așează rostuit cu fața rugoasă spre înăuntru să nu li se vadă amarul așterne apoi un strat de negura nopții încă unul de soare mai e puțin și termin camera cu vedere la întîmplare unde alerg pînă seara să-mi prind copilăria scăpată prin curtea semnelor de întrebare mîine vom începe tencuitul cît mai de dimineață atît de multe greșeli de reparat mozaicul amintirilor așezat strîmb și doar o singură viață (camera cu vedere la întîmplare) Speranța oricărui poet adevărat este că au mai rămas poate lucruri ce n-au fost încă rostite. În căutarea lor stă desigur una dintre cele mai frumoase și mai înalte ocupații ale poetului, ocupație care, poate și trebuie să fie puse, alături de aceea a cercetătorului științific. Dar această căutare nu se poate face fără o înnoire a expresiei. De aceea această înnoire sperie pe unii. Virigil este și un căutător de absolut, unealta lui și ceea ce el produce duce uneori la polemici. Dar care este oare frumusețea unui text? Să stea cuminte în rama lui sau să circule? Vom înțelege aceste lucrui dacă vom parcurge textele aflate pe pagina lui Virgil Titarenco. Poezia aete ca un munte , are urcușuri , dar și coborâșuri, valoarea ei nu stă în culmea străbătută, ci în înțelegerea versului și interpretarea lui: carii în lemnul bătrîn al grindei amintiri învățate cu locurile sufletului păienjeniș de tuneluri spre un dincolo pe care nu îl ajungi cu mîna scorburi în arborele vieții uneori fumegînde alteori pustii răni ale cuibului mai departe zile mărunte cuminți măciniș pulbere blondă patima rindelei mîngîiere pe umărul blînd al pădurii fereastra devine vioară în coapsele pragului gem roțile carelor de foc încet devenim arcă (încet devenim arcă ) Profunzimea de idei este discret redată în înlănțuiri de versuri revelatoare. Poezia sa este a unui vizual și a unui imaginativ, uneori halucinant, care asociază aspecte, caută apropieri ca să impresioneze prin neașteptatul lor, ceva ce reprezintă numai o latură a poeziei sale. Excelează mai tot timpul prin espresiile și imaginile bine alese, maestos evocative, în acord cu noblețea poeziei: îmi beau yerba maté încet mă privești aproape cochet pe umerii goi umbrele șlefuiesc amintiri sidefii turcoaz ferecat în argint te iubesc și tu știi că nu mint cînd mă mint că te mint rătăcind amețim amîndoi revenind o ploaie incertă în noi vesperide adunate pe rîpele roșii cotropite de yucca ne îmbie a noapte undeva fulger plămădește noroi adormim răscolind așternuturi deșertul din noi (yerba maté V) Ințiativele mai îndrăznețe ale lui Virgil în lungul drum al poeziei îl fac să rupă legăturile aparente dintre anumite părți ale poemelor sale, eliminînd astfel deducția logică, cu caracterul ei de silogism și de demonstrație, dar păstrează succesiunea imaginilor pentru caracterul pur emotiv al poeziei. Lărgește foarte mult limitile sensibilității poetice formându-și o dogmă personală. Imaginea devine uneori nu numai o parte a poeziei ci însăși poezia, ca scop final. Poezia reprezintă viziunea plastică a unor lucruri și raportarea lor nu la o stare sufletească propriu-zisă, cât la un echivalent concret al unei stări sufletești: Niște dinți ascuțiți și negri Infipti in pamintul Negru si reavan. Melcii îl urcă leneși și umezi. Roșul pămîntiu al ruginei Îl pătează pe alocuri Ca o vîrstă de toamne Picurînd a octombrie. Dar e înalt și rece La atingere. Degetele lui îmi cuprind lumina ochilor Și îmi piaptănă gîndurile Cuminți și plînse. Furnici, multe furnici, Nici nu-l bagă în seamă. *** Virgil Titarenco este un admirabil rezervor de sensibilitate poetică și un artist dotat cu grave însușiri de intelectualizare a emoției cu unele coincidențe tulburătoare, iar imaginile nu se suprapun, dar se exclud uneori unele pe altele. Aceasta se întâmplă atunci când poetul neavând o adevărată atitudine față de realitate, își deduce abstract imaginile una dintr-alta, după asociațiile verbale: în atelierul fără nume al pictorului orb a venit seara brusc pisicile au început să cadă în stoluri pe acoperiș era semn bun pentru vînătoarea de stafii dezorientate în lumina difuză a apusului *** poazia ta, așa cum o văd eu, deplasând, după cum zicea cineva, expresia de la metaforă la cuvânt („pisică”), denotă un paradoxal romantism antiromantic. Deși rămâne romantic prin semnificația conceptelor-cheie, prin asocierile specifice viziunii poetice și prin nota contemplativă, ea este antiromatică prin „stil” („Stilul este artistul”, parcă se zicea?), prin acea epurare metaforică inutilă, care putea da poemului aura de „încărcat”. Altminteri, la nivelul strofelor, întrezăresc (posibil să mă înșel...) o „cronologie spirituală” a descifrării „echilibrului viu” care este lumea: strofa 1 = artistul strofa 2 = îndrăgostitul strofa 3 = credinciosul Deasupra tuturor - „un pictor orb” care, cunoscând „formulele perfecte”, „scoate pisicile una câte una”. Vasile Munteanu pictorul orb, pianistul fără degete și insomnia rațiunii. minunat. din ce în ce mai multe imagini plauzibile în metaforele tale. chinul de a nu te chinui memorat pe remote control,vorba lui Doyle. dacă găsesti acel model de submarin micșorat, te rog cumpara-mi și mie unul.e bun pentru depărtări și poeții care se chinuie să nu se mai chinuie. până acum e cea mai bună poezie a ta, după părerea mea. dar nu cred că asta contează prea tare... se vede treaba că ai început să-ți faci curat pe birou... Ionela-Jeni Grigore Pictează cu buricele degetelor pe chevaletul corpului tău un tablou fără stafii, doar cu umbre, sau doar cu lumini, acest pictor orb al tău, Virgile. Starea de veghe este cea care îl caracterizează, el a trecut de somn și, cred, de moarte, nu mai are nopți, totul e o prelungă 'seară', nu mai are lumini exterioare, totul e în interior, în afara numai umbre și semne. Pisica este 'colorată' de noapte și se opune antitetic fantomelor, o lume de alb și negru, lumină și întuneric, toate merg spre gri-ul nevederii, gri-ul care le face și pe cele rele să pară mai bune, și pe cele bune să nu mai știe ce sunt. Imi place și forma concentrică a poeziei, întuneric-lumină-întuneric, vedere-nevedere-religie optică... Daniel Dinescu Darurile sale poetice ne descriu, abilitatea de a realiza o atmosferă de feerie și de a e topi în culori și arome de vrajă, într-o alchimie senzațională vădindu-l în nenumărate probe de măiestrie. Există o stare de exaltare care surprinde misterele ascunse sub lacăte și peceți... Are și poezii în care nu mai urmărește să convingă pe nimeni, nici măcar să capete comprehensiune unanimă. Poezia devine personală și de natură interioară: cînd am simțit acel fior am înțeles și nu ușor că treaba nu-i de loc de șagă e primăvară și mi-e dragă am hotărît cu orice preț fioru-acela să-l îngheț și-am înhămat știința mea să rupă vraja de-o putea *** Pornită de la o stare de suflet egală și detașată, poezia lui Virgil, capătă accente brutale. Găsește mijloace de amestec și dozare a cuvintelor și expresiilor, de fapt aici e secretul originalității sale.El cere sensibilitate adecvată textelor sale, inițiere și inițiați: flămînd după verbe dragoste trădare curbura calotei fierbinte parăsim alergînd alegînd genunchiul din gînd roșu răsărit de soare păcat umezeală parfum de cafea noi dorim voi doriți ei și ele dor linoleum pat absent neon violet am văzut cărare mîngîiere înghițitură fotografie ceață repetare pachet frunză copil am tăcut *** Dacă aș găsi vreo obiecție, ea ar fi asupra temperamentului vulcanic al poetului. Dar acest defect este mult atenuat, deoarece poezia sa se reazemă pe un imaginism bogat, pe o ingenioasă inventivitate plastică și poetică totodată, însuflețită de duhul matafizic, de idei și de mari întrebări, dar toate turnate în tiparele unor forme cu aspecte concrete, palpabile, ale realității imagistice: deschide mîna îți va răsări în palmă copacul acela pe care l-am visat împreună strivește-ți călcîiele de copita fulgerului îți vor înmuguri sînii a ploaie dezbracă-te de coaja copacilor vei descoperi noi anotimpuri ale paianjenilor mușcă bucata de cremene a nopții vei rodi măceșe în scobitura claviculei apoi vei zbura în întunericul soarelui ca o nălucă de gheață nu vei mai duce dorul culorilor de demult (dezbracă-te de coaja copacilor) Scrii frumos **** poezie [ ] nu ne vede nimeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Virgil Titarenco [profetul] 2004-02-10 | Scrii frumos dar acum nu ne vede nimeni dă-ți versurile jos să te văd cum arăți fără ele să te mîngîi pe umeri de lacrimi ce plîng înăuntru ca văduvele atîtor războaie pierdute de mine În palme ascunde-ți misterul femeie și dă versurile jos de pe tine voalul cuvintelor tale ascunde o umbră concavă ce tulbură minți și orbește privirile soldatului trist al atîtor războaie pierdute de mine. Dă-ți versurile jos șoptește cuvinte fără podoabă și nude fără dantele și desuuri existențiale fără pauze lungi și fără amăgitorul armistițiu al atîtor razboaie pierdute de mine ci mai bine dă versurile jos de pe tine să ating epiderma trecutului tău enigmatic în banalitatea ce o poartă letargic asemeni unei medalii rătăcite pe cîmpul infinit al atîtor bătălii pierdute de mine. o constelație Superbe versuri! M-au încântat de-a dreptul! Am citit cu atâta plăcere acest text încât nu mă pot opri să nu-l evidențiez. Pentru idee, pentru exprimare și efect, ai o constelație de la mine. Întreagă! Monica Mihaela Pop Am revenit, asa cum mi-am promis cand am citit prima data. Era singura poezie pentru care m-as fi intors. Ideea mi-a placut mai mult decat pot spune in doua-trei vorbe. Mai trebuie sa exemplific? Poftim... "Scrii frumos dar acum nu ne vede nimeni dă-ți versurile jos să te văd cum arăți fără ele să te mîngîi pe umeri de lacrimi ce plîng înăuntru ca văduvele atîtor războaie pierdute de mine..." . Restul, am spus deja...:) Gabriela Petrache Poetul e cel care în orice moment trebuie să declanșeze în cititor un protest exterior, dar mai ales unul inerior, adică să trăiască orice cuvânt la puterea cea mai înaltă, așa cum poezia lui Virgil este extrem de expresivă și de apropiată sensibilității cititorului. Treceam cufundată în estetică și morală timid dictată... Timpul se repetă înspăimântător ... și calculat... prietenul mă opri, încet, și-mi spuse că pot veni și eu într-un loc...pentru a petrece timpul unei nopți de iarnă. Ninsoarea umplea noaptea, pe când eu scriam cu lumină pe ușa de la intrare ***La mulți ani!***… iar în noapte se distingeau umbrele sosite la ospăț… Mulțumiri Inei Cărlan pentru colaborarea la realizarea acestui portret. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy