Ne purtam pielea in viata ca o umbra lipita de corp, si
uneori devine prea stramta pentru eul dornic de elanuri
orgolioase si pentru sufletul ce ar dori sa se dizolve in
infinit.
Ne plimbam printr-un neant de intrebari devoratoare cand
iubita ar vrea sa ne insele, cu entitatea tradarii crescand
lent si independent in corpul gandirii.
Ratacind prin gradina neagra cultivata cu semintele sinelui,
prin deceptii si blazari ale vietii, ajungem la poarta dincolo de care moartea guverneaza.
Cu uimire constatam, facand inventarul zilelor traite,
ca moartea ne scoate datori si ca trebuie sa platim pentru
elanurile noastre crescute din nimbul vietii.
Cand tacerea este refugiul singuratatii ,cand orizonturile
in care ne-am proiectat visurile si sperantele se golesc
de esente ,Nimicul creste in noi intr-un vid existential,
inlocuind viata, slujitor fidel al Mortii.
Nimicul deschide poarta dincolo de care moartea guverneaza.