M-am trezit la o ora pe care nu pot sa mi-o amintesc acum. Nu trebuie sa ma grabesc sa ma imbrac, sa mananc cu repezeala, mancarea oprindu-mi-se in gat, nu trebuie sa alerg spre statia de autobuz, impiedicandu-ma ca de obicei de te miri ce. Nu trebuie sa ma urc gafaind si sa ma prefac ca sunt un chibrit inghesuit in cutie. La un moment dat ma gandesc sa trec si eu pe la scoala. Ma duc la ultima ora, ca deh...imi permit. O ascult pe profa spunand ceva de conflictul stimabilului taran Ion. Ma lasa rece. Ce am priceput din cartea aia am priceput de la inceput. Trebuie sa ma intorc acasa, prin urmare nu scap de autobuz. Alexandra ma insoteste ca doar avem acelasi drum. Gandul meu este in alta parte, zboara undeva printre casele, blocurile care imi trec prin fata, oricum nu le vad. O mana de barbat se baga in fata in mea. Realizez ca vrea doar sa isi composteze biletul. Acesta se rupe jumatate ramanand inauntru. O aud pe alexandra spunand ceva de Camil Petrescu. Cred ca vroia sa isi aminteasca "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Nu as putea spune cu exactitate ce zicea si nu numai din cauza ca nu o ascultam de nici o culoare, dar si pentru ca atunci cand vorbeste copilul asta nu intelegi niciodata nimic. Si are asa un debit...e obositoare, dar tin tare mult la ea. O fata tare ciuidata, speciala intr-un mod neobisnuit. In timp ce ea turia si eu ma abtineam sa nu zic ceva care sa o opreasca din maraton, mai urca cate cineva care voia sa isi composteze biletul in compostorul meu. Ma intorceam zambind, plictisita, dar totusi zambind, zicandu-le: "nu merge asta" si le aratam un alt compostor mai incolo. Autobuzul mergea harait aruncand calatorii dintr-o parte in alta. Nu conteaza, cui ii pasa in fond? Am observat ca la orele de varf in autobuz sunt multi tineri, elevi, studenti, oameni care se duc la serviciu. In schimb intre orele de varf autobuzele sunt pline de batrani. Si mai apare cate o mana in fata mea, iar eu raspund cu acel zambet binevoitor ca "nu merge asta" . Am adoptat un aparat de compostat sau cum i-o zice, niciodata nu m-am gandit la treaba asta. In Tabacarie oamenii adopta copaci, in Bucuresti gropi, eu adopt aparate de compostat. Alexandra coboara, eu ma simt usurata, se face mult mai liniste. Miroase a batrani, da,sunt batrani in autobuz. Soferul mai ocoleste brusc o masina iar noi ne impingem din nou unii in altii. In sfarsit ajung, imi fac loc sa ies, inghesuiala multa. Inainte sa cobor aud o femeie: " nu merge asta". Zambesc la fel de binevoitor si plec mai departe lasand in urma cuvintele ei, simtind doar vantul cum imi intra pe langa gulerul de haina trimitandu-mi fiori reci pe spate.