Si oamenii au aripi...


Plâng...din lacrimile mele îngerii își fac coronițe. Dar ei nu știu că se vor ofili în curând și lacrimile mele și izvorul lor va seca.
Îl strig în intuneric. Știu că stă la pândă să ne duelăm...el, îngerul meu păzitor. M-ar vrea mai bună, mai caldă, să-i fiu o copie fidelă...lucru care n-am să ajung niciodată să fiu. El nu înțelege că eu sunt doar eu,"dincolo de asta nu pot fi nimic".
Lacrimile mele au început să miroase a putregai. Acum nici îngerii nu-și mai fac coronițe din ele. Doar tu îngere al meu mai lupți cu mine pentru mine. Nu ai obosit să porți stigmatul durerii mele? Vrei să mă salvezi? Întinde-mi atunci o aripă pe care să mă cațăr, sau mai bine nu, cred că ți-aș smulge-o fără milă și ai rămânea doar cu o aripă.
Am citit undeva că "omul are două aripi:harul și libertatea". Vezi și noi avem aripi, dar oare eu pe care drum mi le-am pierdut? Zborul meu a fost mic și scurt, durerea mi-a mâncat aripile și mi-a ucis zborul. Și totuși și noi oamenii avem aripi...doar că ne ratăm zborul prea des.