I. Locuitorii(continuare)

Și Nicolae-i azi bătrân
De nici nu poți să-i numeri veacul,
Câte văzute-i șad la sân
Și câte a-ndurat săracul.

Știind lumea prinsă-n rele,
Neputință-n dulci miasme,
Sihăstrise către stele
Și-n țărm leneș de fantasme.

Părăsise trai de geamăt,
Luând singur-avuție,
Chip bălai, in trup cu freamăt
Și-n ochi roua cea târzie.

Peste ultim braț de arcă,
Cu nepoata lui, sihastră
Găsind țară-n vise parcă,
Lâng-un zid cu o fereastră.



Mioara-i zveltă și bălaie,
Crescută pe ascuns de lume,
Cu ochii ei cât o văpaie
Și gura sa, lăcaș de glume.

Nu știe carte, socoti,
Dar ce frumoasă și ce blândă
Și cum mai poate ea a ști
În gândul tău să stea la pândă.

O dată doar s-o fi văzut
Că ochiul tău e prins in mreajă
Și graiu-ți pare mult prea mut
Să spună-ntreaga dânsei vrajă.

Iar când cu glasul ei ferit,
Vorbind de doruri dulci, puține,
În muzici simple făurit,
Va-ntinde brațul lui spre tine

Nu vei pleca, de te așteaptă
Comori de vorbe ori de bani;
Pădurea-i fald in cale dreaptă
Și ani sunt clipe, clipe-s ani.