...De ce nu ne vorbesc arborii?m-a intrebat...De unde sa stiu eu adevarul,gandule?Oare tu crezi ca eu am ajuns pana sus,ca eu am aflat de ce se clatina boltile la deschidere?
La inceput,totul seamana cu o impresie dulce,impresia stranie de falfaire,apoi,mugurii devin aromati,te imping si se inghesuie pentru a se desface.Si ori de cate ori ferestrele se deschid larg,aud pocnetul drag al vantului de matase uscata:"Are sa vina tramvaiul!".Ma intorc si,ca de obicei,nu zaresc nimic.Atunci imi trimit aripile sa-mi aduca adevarul,desi mereu sosesc obosite,micite de frica poleiului ce a uns zilele astea aleile aureolelor.
....si de fiecare data cand imi sosesc vesti noi...tremur...imi potrivesc firele de speranta,dar nu,tot nu zaresc culorile.Astept culorile mugurilor,culorile zambetului etern,cu toate ca stiu ca ele nu sunt ingradite de timp...nu mi-au scris niciodata culorile...
Poate ca a mai ramas doar culoarea alba.Voi scrie pe negru,imi zic.Voi adanci albul in pamant ,iar sufletul imi va palpai de liniste...