Dosesc clipele acestea. Le ascund pe unde pot. Le îngrop în pământ, dar ele înmuguresc obraznice, apoi îmi înfloresc în față, îmi țin calea, mă îngână …
Azi tare aș fi vrut să nu plângi, doamnă. Azi aș fi vrut să nu-ți văd ochii albaștri cu toată durerea și cu toată neputința din ei. Aș fi vrut să nu îți spun că asta e. Urăsc să mai spun „asta e”. Adică e un dat . Ia-l. Înghite-l. Altul nu-i. Viața ți-a jucat o festă, doamnă. Și-a bătut joc. Cineva acolo sus e curios cât mai poți. Eu sunt plătită să-ți spun că asta e. Și să-ți dau câteva calmante de care vei avea tot mai mare nevoie. Apoi să te conduc până la ușă să-ți srâng mâna să-ți vorbesc foarte politicos. Adică să te induc în eroare. Dacă am timp. Dacă nu, îți dau calmantele și îți spun că va fi bine. Lacrimi de-astea am mai văzut noi. Am văzut și tragedii mai mari. Să-l vezi pe acela care…și începe o parte novelistică. Unii te vor trimite la vrăjitori. Alții la vraci. La preoți . La alți doctori. Eu îți spun că poți să plângi. Ia-l în brațe. Sărută-l. Nu uita clipele astea. Apoi? Nu știu, doamnă. Apoi el va fi undeva…