înalte sunt Tanam, zidurile acestea
neînvinse ramân cuvintele
amintiri și tristeți,
invenții rătăcitoare, singuratice gânduri
un copil evocând ploaia
și seceta printre rânduri
alte ploi, alte versuri ale celuilalt.
aerul e din ce în ce mai greu
se usucă durerile care bat
clopotele împietrite ce-mi lovesc
urmele pașilor...
acum ne-a venit rândul să intrăm în apă
să aflam despre oameni că sunt ca o poartă
în care poți intra oricând trântind-o de perete
încep să transpir și crede-mă, n-am vrut să spun nimic
poate că scârțâitul porții e defect
e același lucru dacă intri ori ieși, ori nu te naști
mai bine îmi scot repede pantofii albi
și-i arunc orbește
cu dragoste, împotriva lumii.