Te tot chemam într-una dintre aceste realități pe care le trăim simultan. Cineva ne-a promis o moarte ca un soare cu dinți. Noi l-am crezut. Tu ai luat în brațe o femeie la întâmplare, eu am plecat să nasc în câmpul de maci de lângă un cimitir nou. Acolo am înțeles că fiecare lipsim întotdeauna de undeva fără să știm. Am făcut un foc mare ca să mă știi în viață. Am ars tot ce-am avut. Visele ard cel mai frumos aruncând în aer cântece de iubire. Am ezitat o clipă când am aruncat ultima bucată în care noi rămâneam îmbrățișați în vecii vecilor. Știai că iluziile nu pot fi distruse? Noaptea mi se pare că nu s-a schimbat nimic. Că aș putea să deschid ochii și aș avea încă brațele tale în jurul meu. Uneori îmi pare că-ți aud respirația pândindu-mi somnul. Și chiar ești aici. Doar că ești închis într-un sicriu de gheață. Ești atât de frumos încât strălucești. Nu te pot privi. Închid ochii. Cândva ni s-a promis o moarte ca un soare cu dinți. Eu nu mai pot să o văd.