Auzindu-ți glasul lin, îmi amintesc de clipele petrecute împreună, în care ne gândeam doar la "noi', acel tot unitar; nu lăsam pe nimeni să fie mai presus de noi înșine, împreună eram mai puternici ca oricând.
Mă pierdeam sub îmbrățișările și mângâierile tale tandre și timpul stagna în clepsidra amorțită, devenea static. În acele momente eram asemeni unei păsări obosite, tocmai scăpată din antica-i colivie. În sfârșit, nu mai eram
"strânsă" de cotidian. Eram eu și întreprindeam activități banale, dar în același timp savuroase. Eram ca fumul de narcotice: ieșeam dintr-un corp pentru a pătrunde intr-altul. Eram, însă, o energie pozitivă, înfioram și bucuram suflete peste tot unde ajungeam.
Într-o zi mi-a plouat pe aripi cu o tristețe grea...și mi le-a frânt. Am ajuns din nou in prăpastia din care abia reușisem să mă ridic. A fost trist...m-am resemnat.Consider că aceasta este doar una dintre acele multe existențe ale spiritului, din care este formată viața mea, in sine. Mă bucur că am împartășit-o cu tine.