1. Doi batrâni, ținându-se de mână. Ea poartă în mână un buchet de ghiocei. Mă contorsionez, în timp ce mașina demarează, să-i pot privi.
De ce mi-oi aminti de asta acum?
Următoarea stație: Podul de piatră.
Rânjesc. De piatră să fie și asta!

2. "și iată că totul este deșertăciune și goană după vănt"

Ekklesiastul ne minți. Prințul Siddartha la fel și Vedele.
Totul rămâne, oricât am încerca să ardem noi și faptele, cuvintele noastre.
Universul ar fi plăcut cu Uitarea, iar nu sadistic.
Dar de ce e mai firesc așa?

3. "Bărbatul( pe un ton firesc): Eu sunt Ciuma. Dumneavoastră?" Albert Camus- Starea de asediu.

Noi? Noi nu știm cine suntem. Dar târâm ceva , dezagreabil în orice caz, numit Ego.
Difuz și absolut neinteligibil. Bolnav de patimi.
Ciuma o ador.
Puțină ordine prin crimă, chiar revoluție, doar puțină ordine.
Îmi înghit lacrimile în timp ce Tribunalul fireștilor comozi mă condamnă.
Toate crimele, Absurdul, sfârșesc pe eșafod.

Pe Nabokov îl detest. Cincinnatus trebuia să moară într-un mod Cât Mai explicit.